O (re)naştere dificilă

Mirel Banica* 09.03.2010

De același autor

Câteva consideraţii asupra studiului memoriei comunismului (decriptaj).

Bătălia pentru un „trecut utilizabil“ nu trebuie confundată cu bătălia grupurilor în competiţie directă sau simbolică în scrierea unui trecut canonic. Memoria comunismului trebuie transmisă generaţiilor viitoare – dar cum?

Recentele dezbateri cu privire la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi de Memorie a Exilului Românesc (IICCMER) constituie un adevărat studiu de caz pentru orice persoană interesată de studiul memoriei comunismului în România şi, în general, în ţările care au cunoscut regimuri de extracţie comunistă. În rândurile de mai jos se găsesc câteva consideraţii rapide despre acest subiect care depăşeşte mizele „scandalului“ creat cu ocazia succesiunii. Dacă aniversarea a 20 de ani de la Revoluţie ne-a arătat, cel puţin la nivelul scăzut din mass-media, felul în care vom „memorializa“ comunismul grand public (oscilând între deriziunea publicitară şi tentativele camuflate de recuperare sub masca restituirii „adevărului istoric“), bătălia purtată în momentul de faţă în jurul IICCMER are mize mult mai importante: felul în care elitele intelectuale ale ţării vor scrie canonul academic şi politic de raportare la un trecut cu potenţial traumatic.

Istoria şi Memoria

Această criză a demonstrat, dacă mai era nevoie, că în România se mai face confuzia între studiul Istoriei şi cel al Memoriei. Să fim bine înţeleşi: a face muncă de cercetare pe teren (dificilă, necesară şi emoţionantă, fără îndoială), a cerceta arhive încă secrete până acum, a publica culegeri de documente... toate ţin de apanajul istoriei. Dar acest lucru nu înseamnă că te ocupi de memoria comunismului, ci faci travail de memoire cu privire la el. Nuanţele sunt subtile, dar ele trebuie reamintite încă o dată.

Iar în România, travaliul istoricului şi cel al specialistului în memorie sunt departe de a fi epuizate şi de a se exclude unul pe celălalt.

Toate regimurile postcomuniste din Europa de Est şi-au construit o parte din legitimitate pe respingerea experienţei comuniste, încercând să-şi recalibreze dispozitivul identitar pe o altă epocă istorică, fetişizată mai mult sau mai puţin inocent. România plăteşte acum indirect indecizia sa memorială de la începutul anilor 1990: în timp ce elitele politice de atunci au avut o atitudine ambiguă faţă de comunismul din care tocmai făcuseră parte cu carnet de membru şi acte în regulă, elitele culturale şi nu numai au redescoperit cu entuziasm, apoi au adoptat ca model perioada anilor 1930, cu tot cu „cadavrele din dulap“ asociate acesteia. În ambele cazuri, trezirea a fost dificilă, sentimentul de derută asociat, păgubitor.

Cercetătorii memoriei comunismului iau mai puţin în calcul evenimentele în sine, cât construcţia lor în timp, uitarea şi schimbarea semnificaţiilor. Mică paranteză: cine (mai) ia în calcul astăzi şi studiază pentru a înţelege nostalgia comunismului vocea celor „care nu cuvântă“ în mass-media? Opiniile lor despre comunism? Toţi marii perdanţi ai prăbuşirii comunismului ca sistem social, de la muncitorii obligaţi să strângă fier vechi din haldele marilor combinate siderurgice la dispreţuiţii căpşunari care ascultă cântece de jale ce-l plâng pe Ceauşescu în autocarele din depărtările albastre ale Spaniei şi Italiei. Cu memoria lor ce facem?

Acceptăm faptul că şi ei au dreptul să-şi amintească, în felul lor, de comunism sau nu? S-a dovedit că atât în regimurile totalitare, cât şi cele democratice, „mizele memoriei“ sunt indisolubil legate de jocurile puterii şi de strategiile adiacente de legitimare a acesteia. Politica din ultima vreme a arătat persoanelor lucide cât de necesare sunt în acest moment noi teme de cercetare din sfera comunismului, aşa cum sunt revendicările memoriale, politica de reconciliere, rolul memoriei în relaţiile internaţionale ale României şi, mai ales, politica uitării şi a „vindecării“ rănilor traumatice ale trecutului. Tare îmi este teamă că propuneri precum cele de mai sus vor fi asimilate şi studiate (iarăşi!) doar în exteriorul ţării, în tăcerea confortabilă şi echidistantă a unei mari universităţi europene sau nord-americane. Aici ne lipseşte calmul şi voinţa de a face acest lucru. Dar să nu ne mai plângem, să nu ne mai indignăm atunci când vom deveni iarăşi un „studiu de caz“ – exemplele care îmi vin în minte sunt iarăşi legate de felul în care am gestionat memoria anilor treizeci. Pe lângă „investigatori“, cred că mai este nevoie şi de adevăraţi cercetători...

O întrebare

România a cunoscut mai multe feluri de abordare a memoriei comunismului, oscilând de la emoţia sinceră provocată de serialul Memorialul Durerii (devenit un adevărat loc memorial virtual al României actuale, spre lauda lui) la zeflemeau publicitară a ultimilor ani sau superfluul dizolvant al localurilor „branşate“ la curentele eco-stânga din Occident purtând nume de revoluţionari eterni. Indiferent de câte institute se vor mai crea şi inventa în anii următori, întrebarea fundamentală va rămâne aceasta: cum facem să transmitem pasiunea studiului memoriei între generaţiile de cercetători? Poate că mulţi dintre ei îşi doresc racordarea la tendinţele actuale din domeniul studiului memoriei şi istoriei comunismului. Altfel vom rămâne nişte veşnic neînţeleşi cu lopata în mână, lacrimi pe obraz şi surâs îngheţat pe buze, consolându-ne reciproc cu ideea că regimul comunist nu poate fi înţeles din exterior.

Recursul la trecut nu se poate face fără efect asupra prezentului, scrie Tzvetan Todorov în Abuzurile memoriei, carte tradusă în limba română şi publicată de o editură din Timişoara, în 1999. Haideţi să acceptăm faptul că travaliul memoriei a scos la iveală în România, şi nu numai, un trecut dureros. Pe de o parte, imposibil de ignorat, pe de alta, încă insuficient cunoscut. Atunci când ne raportăm la acest trecut, lipseşte însă cu desăvârşire iertarea. Iertarea nu doar ca simbol al creştinismului, pe care românii îl proclamă adesea gălăgios şi patetic, ci ca leac de eliberare, ingredient esenţial al împăcării cu trecutul.

„La juste memoire“

Ajungem astfel la un termen care se „simte“ mai degrabă decât se defineşte: la juste memoire, utilizat de Paul Ricoeur în cartea-monument Memoria, Istoria, Uitarea. Recursul la trecut ca mod de legitimare trebuie să aibă în vedere tot timpul căutarea acestei memorii juste, echidistante. Noi ne-am îndepărtat prea mult de acest scop, consecinţele le avem sub ochii noştri. Atâta timp cât vom continua să spunem povestea istoriei naţionale având lacrimi pe obraz, uşa politicului rămâne larg deschisă pentru toată lumea. Fragmentarea necontrolată a memoriei reproduce fragmentarea societăţii noastre actuale. Bătălia pentru un „trecut utilizabil“ nu trebuie confundată cu bătălia grupurilor în competiţie directă sau simbolică în scrierea unui trecut canonic. Memoria comunismului trebuie transmisă generaţiilor viitoare – dar cum?

Epilog

În acest moment, există în Europa trei mari paradigme ale studiului memoriei. Prima dintre ele a fost introdusă în circuitul academic de francezul Pierre Nora, cel care a lansat conceptul de Lieux de mémoire (1984-1992). Făcând inventarul locurilor reale sau, atenţie, virtuale, în care este concentrată memoria Franţei, Pierre Nora a adus la lumină o nouă formă de abordare a trecutului unei naţiuni pe baza unei reflecţii aprofundate asupra ansamblului elementelor din care este compusă memoria naţională. Metoda sa a cunoscut un mare succes de public, fiind exportată cu succes şi în alte ţări europene. Ultimul exerciţiu de acest gen pe care îl cunosc este Les sites de la memoire russe, Fayard, 2007, o serie de trei volume. A doua paradigmă, situată fin şi paradoxal între psihanaliză şi istorie, îi aparţine lui Paul Ricoeur. Este vorba de travail de memorie (munca memoriei, lucrul cu memoria – foarte greu de tradus în orice limbă această expresie complexă). Memoria, spune Paul Ricoeur, este un mod de selecţie în trecut, o construcţie intelectuală influenţată de diferiţi factori exteriori nouă. În fine, mai există conceptul de memorie colectivă şi cel de cadre sociale ale memoriei, definite mai întâi de sociologul francez de extracţie durkheimiană Maurice Halbwachs, concept care a cunoscut o renaştere spectaculoasă la sfârşitul anilor 1980.

Ele constituie fundamentele înseşi ale unei sociologii a memoriei. Aceste trei paradigme nu sunt exclusiv autonome, dar definesc în mare parte câmpul de cercetare a memoriei în Europa. Unde ne plasăm noi, românii, în acest moment? Adunăm câte puţin din fiecare şi nimic în ansamblu. //

* Cercetător la Academia Română, Bucureşti.

Cuvinte cheie: revolutie, exil, memorie, Occident, postcomunism

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22