Dacă nu eşti prezent la masa negociatorilor, probabil eşti pe meniu

Nicolae Filipescu 04.01.2011

De același autor

Tratative şi tatonări discrete între puterile existente au loc permanent, nu numai după conflicte armate majore. În orice perioadă, soarta statelor mici şi mijlocii poate fi decisă fără să fie consultate şi fără ca ele să participe la formularea deciziilor luate în baza intereselor marilor puteri.

La finele celui de al doilea război mondial, Statele Unite şi Uniunea Sovietică rămăseseră singurele mari puteri globale, capabile să intervină în străinătate şi să-şi impună exigenţele în alte state. Sleite de război, Franţa şi Marea Britanie nu mai puteau fi considerate mari puteri. La conferinţa de la Ialta, în 1945, destinul multor ţări europene a fost pecetluit în mod arbitrar de Roosevelt şi Stalin, care şi-au permis fără jenă să „împartă“ continentul în zone proprii de influenţă.

În urma destrămării Uniunii Sovietice, în 1991, Rusia şi-a pierdut statutul de mare putere. Dar liderii de la Moscova nu au renunţat la reconstituirea imperiului, au pretins cu înverşunare că Federaţia Rusă trebuie să fie respectată în contiunare ca mare putere şi să fie „invitată“ ca participant important la orice întrunire unde se discută probleme de importanţă strategică. Ca să evite un nou Război Rece cu o ţară cu teritoriu vast şi dotată cu arme nucleare, liderii occidentali au arătat bunăvoinţă, au oferit modalităţi de colaborare cu NATO şi UE şi au stabilit relaţii personale cu cei de la Kremlin.

Preşedintele rus Vladimir Putin a întreţinut relaţii deosebit de cordiale cu foştii cancelari germani Helmut Kohl şi Gerhardt Schroeder, cu fostul preşedinte francez Jacques Chirac şi, iniţial, cu preşedintele american George Bush.

Invazia Georgiei de către armata rusă, în august 2008, ca şi nerespectarea angajamentelor făcute de Moscova la încetarea ostilităţilor au provocat consternare, reticenţe şi adversitate în capitalele ţărilor occidentale. Parteneriatele „strategice“ stabilite de statele mari din NATO cu Moscova au fost degradate. Iniţiativele de colaborare politică, economică şi militară au fost sistate. Retorica oficială a redevenit critică faţă de autoritarismul regimului, de corupţia oficială şi de încălcarea drepturilor omului în Rusia. La Washington s-a luat în considerare opţiunea de a bombarda coridorul dintre Rusia şi Osetia de Sud prin care trupele şi tancurile ruseşti avansau spre teritoriul Georgiei. Colaborările militare ruso-americane au fost sistate prompt, activitatea Consiliului NATO-Rusia a fost suspendată şi, în politica externă, s-a creat o lipsă de încredere evidentă.

Înfuriat de reacţia occidentală la agresiunea armatei ruse în Georgia, premierul rus Putin a tunat şi a fulgerat împotriva Statelor Unite, acuzându-le de aroganţă, de intenţii de a fi „singura supraputere globală“, „autoritatea supremă în lume“ şi „unicul model de organizare a societăţii“. El a blamat SUA pentru extinderea ostilă a NATO „până la graniţele Rusiei“ şi pentru instigarea „revoluţiilor colorate“, prin care s-au înlăturat de la putere regimuri proruse în Ucraina, Georgia, Kârgâzstan şi Serbia.
Un an mai târziu, în iulie 2009, Statele Unite au hotărât să-şi „reseteze“ relaţiile cu Rusia. Noii preşedinţi Barak Obama şi Dmitri Medvedev au decis că, prin adversitate, ambii au o capabilitate limitată de a influenţa comportamentul celuilalt şi că perspectivele unui nou Război Rece sunt atât în detrimentul occidentalilor, cât şi al Rusiei. Deşi au fost receptivi la „resetare“, Putin şi Medvedev nu au renunţat la dreptul de a interveni în statele din vecinătate. De fapt, ei au beneficiat considerabil de pe urma deciziei SUA de a trece cu vederea agresiunea Rusiei în Georgia şi anexarea Abhaziei şi Osetiei de Sud. Dar Rusia are mare nevoie de cooperare cu SUA şi UE. Medvedev ştie că, fără investiţii străine masive şi transfer de tehnologie avansată din Vest, modernizarea Rusiei va fi imposibilă.

Contribuind esenţial la progresul economic al Rusiei din ultimii ani, Uniunea Europeană a acordat Moscovei împrumuturi cu dobândă minimă în valoare de sute de mii de euro. Deşi UE este cel mai important partener comercial al Rusiei, liderii de la Moscova nu cred că Bruxellesul este un colaborator valoros în probleme de securitate. Ei consideră că UE este şi va rămâne un actor slab, incapabil de a influenţa semnificativ activitatea politică internaţională sau securitatea globală. În probleme de securitate în Europa, Rusia preferă să minimalizeze implicarea SUA, să participe la organizarea unui sistem de securitate „european“ separat de NATO şi, în loc să discute cu Bruxellesul, să menţină un dialog separat cu statele din UE.

În octombrie 2010, evitând forurile oficiale existente, liderii Franţei, Germaniei şi Rusiei s-au întrunit la Deauville, în Normandia, în mod discret şi informal. Încercând să diminueze importanţa întrunirii, oficialii francezi au declarat că Nicolas Sarkozy s-a întâlnit cu Angela Merkel şi Dmitri Medvedev numai ca „să-şi exprime păreri, să-şi clarifice perspectivele, aspiraţiile şi interesele şi să-şi coordoneze anumite aspecte politice“. Angela Merkel ştie bine că ofertele de coordonare politică şi colaborare strategică cu Moscova, insistent promovate de guvernul de la Berlin, provoacă nelinişte, alarmă şi lipsă de încredere în Europa Est-Centrală. Ignorând trecutul istoric, Rusia insistă vehement că ţările foste comuniste din Europa Est-Centrală, deşi sunt membre în UE, sunt „patologic“ antiruse şi, deci, că părerile lor nu trebuie luate în seamă. Gazeta Polska, referindu-se la Deauville, a tras un semnal de alarmă publicând un articol relevant intitulat Troika împarte Europa.

În întrunirile cu lideri occidentali, Medvedev, de acord cu Putin, pretinde că Rusia este dispusă să colaboreze cu NATO numai ca două entităţi „egale“. Ceea ce i-ar acorda Rusiei drept de veto asupra operaţiilor organizaţiei şi asupra staţionării trupelor occidentale în toate statele din Europa Est-Centrală, în Balcani şi în ţările baltice. Medvedev insistă ca NATO să nu amplaseze nicio unitate militară cu mai mult de 3.000 de soldaţi în statele care au făcut parte din blocul sovietic, să-şi limiteze strict numărul avioanelor militare plasate în Europa Răsăriteană şi să înţeleagă că Rusia nu va accepta niciodată prezenţa NATO în ţările din CSI şi din Europa Răsăriteană considerate „sferă de interese privilegiate“.

Nu este clar care dintre pretenţiile Moscovei au fost considerate sau acceptate de „negociatorii“ occidentali. Nici ce avantaje ar fi primit în schimb. Statele neparticipante, a căror soartă este afectată de deciziile luate în cursul „tratativelor discrete“, nu au fost informate despre consecinţele respective. Asemenea aranjamente nu sunt date publicităţii. Evoluţiile ulterioare pot fi relevante. Georgia şi Ucraina, care obţinuseră promisiunea de a deveni membre în NATO la Summitul de la Bucureşti, au constatat că şansele lor de a adera la Alianţa Atlantică au devenit neglijabile. Contrar promisiunilor anterioare, cele două state candidate nu au primit o ofertă de program de pregătire pentru aderare. În declaraţiile oficiale ale liderilor occidentali au dispărut criticile la adresa brutalităţii regimului autoritarist, a abuzării flagrante a drepturilor omului şi a corupţiei din Rusia. SUA au renunţat la amplasarea interceptoarelor antirachetă şi a instalaţiilor de radar în Polonia şi Cehia, fără să consulte ţările respective. A devenit clar că Statele Unite şi-au diminuat apreciabil interesul în Europa Est-Centrală. Germania şi Franţa, făcând înţelegeri separate cu Rusia, şi-au exprimat iritarea faţă de membrii UE din Est, acuzându-i că ar fi „incurabil obstrucţionişti şi antiruşi“, că „vremea Războiului Rece s-a încheiat definitiv“ şi că apropierea dintre Rusia şi UE este imperativă pentru securitatea europeană, pentru rezolvarea conflictelor „îngheţate“ şi pentru detensionarea zonelor de instabilitate din Balcanii de Vest, Caucaz, Europa de Est şi Asia Centrală.

După „resetarea“ relaţiilor ruso-americane, Moscova a votat pentru sancţiuni stringente împotriva Iranului la ONU, a sistat livrarea rachetelor sol-aer promise Teheranului, a oferit teritoriul Rusiei pentru transporturile militare NATO spre Afganistan, a acceptat să vândă elicoptere guvernului de la Kabul şi trupelor NATO şi s-a implicat în combaterea exportului ilegal de narcotice din Afganistan. NATO a oferit Rusiei posibilitatea să participe direct în războiul antitaliban, să trimită instructori pentru armata naţională afgană şi să fie prezentă după retragerea trupelor NATO în activitatea de exploatare a minereurilor valoroase din Afganistan.

Este clar că Rusia şi ţările mari din NATO, după negocieri netransparente, au ajuns la înţelegeri nedivulgate, care le oferă avantaje reciproce. Din nefericire, asemenea acorduri „separate“ generează nelinişte şi suspiciuni în alte ţări care, în trecut, au fost „repartizate“ în vasalitate şi care pot fi iarăşi afectate de negocieri la care nu au putut participa. Când SUA, Germania şi Franţa se înţeleg „în culise“ cu Rusia şi când secretarul general NATO afirmă că ar fi dispus să accepte „unele“ pretenţii ale Rusiei ca să aplaneze disensiunile dintre Germania prorusă şi suspicioasele ţări din Europa Est-Centrală, statele vulnerabile din flancul de Est al NATO şi UE se întreabă dacă suveranitatea, securitatea şi independenţa lor mai sunt garantate de apartenenţa la UE şi la Alianţa Atlantică. //

Taguri: Consiliul NATO-Rusia, revolutii colorate, politica globala, Balcanii de Vest, regim autoritarist.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22