Indepartarea Rusiei de Occident

De la finele Razboiului Rece, Statele Unite si Europa Occidentala au curtat insistent Rusia postcomunista si i-au incurajat pe liderii de la Kremlin sa consolideze democratia, sa liberalizeze economia si, mai ales, sa integreze Rusia in structurile de securitate euroatlantice. Atat Mihail Gorbaciov, cat si Boris Eltin au reactionat favorabil la ofertele liderilor occidentali si au afirmat fara ambiguitati ca ei aspira ca Rusia sa se integreze atat in “Familia Europeana”, cat si in NATO.

Incercand sa apropie Rusia de Vest, Gorbaciov si Eltin au renuntat fara regrete la economia dirijata si la metodele autoritariste de guvernare. Ignorand impulsurile serviciilor de securitate si ale militarilor din esalonul superior al armatei, Eltin a acceptat extinderile UE si NATO spre Est si s-a straduit sa gaseasca modalitati de acomodare, convergenta si, in cele din urma, asociere cu organizatiile euroatlantice.

Vladimir Putin, urmasul lui Eltin la functia de presedinte, a redefinit democratia incipienta din Rusia ca “anarhie” si a decis sa reimpuna “ordine”, sa restabileasca dominatia Moscovei in spatiul ex-sovietic si sa readuca Rusia la statutul de mare putere. Sustinut de populatie, fostul colonel KGB a luat masuri drastice pentru concentrarea puterii la Kremlin si a virat puternic spre autocratie. In politica externa, Putin a semnalat ca Rusia nu poate accepta umilinta de a deveni “un alt candidat” pentru aderarea la UE sau la NATO. In urma ascensiunii lui Putin la Kremlin, integrarea Rusiei in comunitatea democratiilor occidentale a devenit mult mai putin probabila.

Un alt motiv care afecteaza defavorabil posibilitatea integrarii Rusiei in UE este criza de identitate prin care trece Uniunea Europeana, in urma respingerii Constitutiei de catre electoratele din Franta si Olanda. Stagnarea economica, neintelegerile cu privire la bugetul comunitar si disputa interna in legatura cu aderarea Turciei au slabit coeziunea Uniunii, au tulburat planurile de extindere viitoare ale acesteia si i-au debusolat pe exponentii integrarii europene.

Pentru Statele Unite, cooptarea Rusiei postcomuniste in structurile de securitate euroatlantice a fost o preocupare prioritara. Strategic, pentru ar fi fost un mare avantaj sa aiba ca aliat o tara cu un teritoriu vast, cu bogatii naturale imense si cu un arsenal nuclear redutabil. Din nefericire, demolarea structurilor democrate in Rusia, divergentele legate de politica fata de Irak, si Asia Centrala, ca si trepidatiile interne ale Uniunii Europene au degradat sansele crearii unui “parteneriat” viabil intre Moscova si capitalele occidentale si au diminuat perspectivele ancorarii Rusiei la comunitatea democratiilor euroatlantice.

Glisarea spre autocratie

In 2000, cand Putin a devenit presedinte, democratia incipienta din Federatia Rusa era departe de a fi consolidata. In loc sa restructureze institutiile guvernamentale prin “salubrizarea” birocratiei, prin combaterea coruptiei si prin cresterea eficientei, Putin a decis sa imputerniceasca statul prin eliminarea centrelor de putere care, in mod normal, intr-o democratie prezidentiala, cotrabalanseaza si stavilesc puterea personala a presedintelui.

Convins fiind ca separarea puterii in stat rezulta in haos si debandada, Putin a demolat sistematic institutiile democratiei si a adoptat o forma de autocratie “traditionala” in care “conducatorul” guverneaza tara fara transparenta, prin interpusi selectionati de el si prin intermediul serviciilor secrete. Utilizand abuziv puterea, Putin a ajuns sa controleze toate posturile nationale de televiziune si o mare parte din presa scrisa. Consiliul Federal, camera superioara a parlamentului rus, a fost emasculat. Putin a impartit Rusia in sapte districte, peste care a numit superguvernatori dintre cadrele fostului KGB si din armata. Guvernatorii celor 89 de provincii din Federatia Rusa au fost pusi sub calcaiul Kremlinului.

In cadrul alegerilor, candidatii considerati “indezirabili” de catre autoritatile de la Kremlin au fost eliminati de pe listele electorale in baza unor motive neverosimile. Partidele din opozitie au fost slabite prin intimidare, santaj financiar si limitarea accesului la mass-media. Membrii organizatiilor nonguvernamentale au fost amenintati si incarcerati.

Serviciul Federal de Securitate, succesorul KGB-ului sovietic, a devenit omnipotent in procesul de guvernare. Justitia, Garda Financiara si Politia au fost utilizate frecvent de presedinte pentru atingerea unor obiective politice. Cetatenii rusi au fost “dezobisnuiti” de pluralismul politic din perioada presedintelui Eltin. Exprimarea libera, drepturile individuale si libertatea de asociere au fost ingradite. Din nou, cetatenii se feresc sa critice regimul.

Cultul personalitatii a revenit in forta. Portrete oficiale si busturi ale “conducatorului” Putin au fost produse in masa si distribuite pe scara larga. Consecvent cu experienta anterioara de ofiter KGB si spion, presedintele Putin este secretoman. O mare parte dintre functiile guvernamentale importante au fost repartizate fostilor colegi ai lui Putin din KGB. Duma a votat o serie de legi draconice “antiteroriste”, care au extins puterea ofiterilor de securitate. De cand Vladimir Putin a devenit presedinte, democratia Rusiei a devenit mult mai precara.

Ambivalenta americana

In urma dezintegrarii Uniunii Sovietice, presedintii americani George Bush-tatal si Bill Clinton au incurajat cooperarea SUA cu Rusia, au acordat asistenta financiara guvernului de la Kremlin si au facut eforturi ca sa atraga Moscova spre structurile de securitate euroatlantice. Clinton a reusit sa stabileasca o relatie personala cu Boris Eltin. Washingtonul a oferit Rusiei un parteneriat special cu NATO si a insistat ca Rusia sa fie acceptata in Organizatia Mondiala a Comertului si in Grupul celor Sapte Tari Industrializate.

Dupa alegerile din 2000, actualul presedinte George Bush, la imboldurile consilierului de securitate Condoleezza Rice, a decis sa trateze Rusia ca pe o mare putere, sa evite presiuni diplomatice asupra Moscovei in legatura cu razboiul din Cecenia sau cu politica represiva a lui Putin si sa incerce sa consolideze parteneriatul special dintre SUA si Rusia. Camaraderia dintre Bush si Putin, afisata la prima lor intalnire din mai 2001, a permis o serie de acorduri utile pentru America, precum abrogarea Tratatului rachetelor antibalistice, stabilirea unor baze militare americane in Asia Centrala si stabilirea unor relatii de colaborare impotriva extremismului islamic. Preferand o cooperare bilaterala directa, Bush a sugerat ca reformarea democrata si integrarea Rusiei in familia occidentala nu mai sunt prioritare.

In urma ostilitatii vehemente a Moscovei fata de invazia din Irak, amicitia efervescenta dintre Putin si Bush s-a domolit simtitor. Principalele preocupari ale politicii externe americane au devenit razboiul antiterorist, prevenirea proliferarii armelor de distrugere in masa si promovarea democratiei liberale. Glisarea lui Putin spre autocratie, contributiile derizorii ale Moscovei in razboiul impotriva terorismului si asistenta acordata de rusi teocratilor de la Teheran, in domeniul tehnologiei nucleare, au diminuat cordialitatea celor doi presedinti.

Cu toate ca evita sa adopte o atitudine ostila fata de Putin si aspira in continuare sa mentina relatii detensionate cu Moscova, integrarea Rusiei in structurile euroatlantice nu mai este o preocupare imperativa nici pentru administratia de la Washington, nici pentru guvernul actual de la Kremlin.

Europa introvertita

Liderii tarilor din Europa Occidentala, interesati sa dezvolte relatii de alianta cu Rusia postcomunista, au incurajat initiativele de cooperare multilaterala, au incercat sa-si coordoneze politica externa cu cea a Kremlinului si au sperat ca Rusia va opta sa se integreze in familia democratiilor europene. Liderii de la Paris, Berlin si Moscova s-au opus la unison invaziei americano-britanice in Irak. Consultandu-se frecvent, Chirac, Schroeder si Putin stabilisera un fel de triumvirat politic cu tonalitati antiamericane.

Neintelegerile interne cu privire la evolutia viitoare a UE, regresul democratiei in Rusia si aderarea tarilor foste comuniste la comunitatea europeana au contribuit la subrezirea parteneriatului strategic cu Rusia. Criza de identitate a Uniunii Europene a tulburat perspectivele extinderii comunitatii. Diplomatii din capitalele europene sunt preocupati de aplanarea crizei comunitare actuale, restabilirea aspiratiilor integrationiste in cadrul UE si reafirmarea solidaritati transatlantice. Parteneriatul strategic cu o Rusie autoritarista nu mai este prioritar.

“Axa” Berlin-Paris-Moscova si-a pierdut vigoarea initiala. Spre deosebire de Gerhard Schroeder, noul cancelar german Angela Merkel nu accepta sa trateze “in culise” cu Putin, fara participarea Poloniei si a tarilor baltice. Schroeder a negociat netransparent cu Putin constructia unei Conducte Nord-Europene de gaze naturale, din Rusia direct spre Germania, prin Marea Baltica. Angela Merkel a dat asigurari est-europenilor ca proiectul va lua in considerare interesele lor. “Noua Europa” din rasaritul continentului prefera ca fluxul de hidrocarburi din Rusia spre Occident sa treaca prin cat mai multe tari din Europa Est-Centrala.

Pentru Merkel, restabilirea unor relatii de colaborare cu SUA este mai importanta decat parteneriatul cu Moscova. In vizita la Washington, in ianuarie 2006, ea s-a referit in repetate randuri la “prietenia” si “alianta” care leaga Germania de SUA. “George” si “Angela” au etalat afectiune reciproca in fata reporterilor. O saptamana mai tarziu, la Moscova, ea a fost mult mai retinuta. La conferinta de presa comuna care a urmat convorbirilor dintre cei doi lideri, Putin s-a referit la “colega mea, d-na Merkel”, nicidecum la “amicul meu apropiat”, asa cum se referea in trecut la Schroeder.

Includerea fostilor sateliti sovietici din Europa de Est in UE a avut o influenta majora in modul in care autoritatile de la Bruxelles trateaza cu Moscova. De exemplu, in perioada “revolutiei portocalii” din Ucraina, reprezentantul UE pentru politica externa, Javier Solana, ar fi fost mult mai conciliator fata de factiunea pro-rusa condusa de Viktor Ianukovici, care incerca sa fraudeze alegerile. Numai interventia Poloniei a prevenit o “intelegere” intre reprezentantul UE si Rusia, prin care Ucraina ar fi continuat sa ramana sub dominatie rusa. Circumspecti fata de intentiile Kremlinului, est-europenii se opun tendintelor neoimperialiste ale Moscovei in spatiul ex-sovietic si aspira sa coopteze Ucraina in NATO si in UE.

Concluzii

 Statele Unite si aliatii lor din Europa ar prefera ca Rusia sa se integreze in structurile occidentale. Evident, o Rusie democrata si angrenata in comunitatea euroatlantica ar asigura securitatea si bunastarea atat a cetatenilor din Rusia, cat si a celor din Vest. Din nefericire, Vladimir Putin a reactivat ambitiile grandioase ale Rusiei, a sugrumat democratia interna si a degradat ideea parteneriatului strategic cu occidentalii.

Elitele politice din Moscova care il sustin pe Putin sunt dezamagite ca cei din Vest nu apreciaza suficient “contributiile majore” ale Rusiei in alungarea talibanilor din Afganistan, nu sunt destul de recunoscatori pentru participarea Moscovei la razboiul global impotriva teroristilor si nu creeaza conditii favorabile pentru exportatorii rusi. Putin face eforturi diplomatice majore ca sa nu permita occidentalilor sa adopte o strategie comuna pentru stavilirea ambitiilor Kremlinului in “vecinatate”, pentru combaterea autoritarismului intern si pentru incalcarea drepturilor omului in Rusia.

Sondaje de opinie arata ca trei sferturi din cetatenii Rusiei ar prefera ca tara lor sa aiba relatii de prietenie si sa se alieze cu democratiile occidentale. Dar, fara liberalizare, transparenta si pluralism, statul rus nu are cum sa se integreze in structurile euroatlantice. Corupta, macinata de ambitii de grandoare si guvernata de o clica autoritarista, Rusia poate redeveni un pericol atat pentru tarile vecine, cat si pentru comunitatea democratiilor occidentale.