De același autor
În ultimii cinci ani, societatea românească şi sfera politicului s-au arătat preocupate de necesitatea reformării şi depolitizării Societăţii Române de Radiodifuziune şi de Televiziune. O luptă crâncenă care, nu de puţine ori, a generat derapaje de limbaj, acuze privind încercările de depolitizare şi proteste din partea sindicatelor celor două instituţii. Blocajul pare a da măsura mizei pe care o reprezintă televiziunea publică pentru politicieni. Unii dintre aceştia par a fi rămas captivi unor preconcepţii conform cărora televiziunea publică este un instrument de manipulare şi control, care nu trebuie lăsat din mână, fie că eşti la putere, fie că eşti în opoziţie. Că televiziunea îţi oferă un ascendent asupra adversarilor politici şi că te poate ajuta să câştigi campaniile electorale.
Dar cât de validă mai este astăzi ecuaţia televiziune-alegeri, susţinută de bine cunoscutul exemplul al dezbaterii Nixon-Kennedy? Alegerile din Marea Britanie, din 6 mai 2010, ne demonstrează că repurtarea unei victorii în dezbaterea televizată nu înseamnă automat şi câştigarea alegerilor. Voturile nu se pot capitaliza exclusiv pe baza prestaţiei televizate. Din contră. Iar politicienii români, probabil, ar trebui să ia aminte la acest caz şi să poată dezbate obiectiv soluţiile pentru deblocarea situaţiei SRR şi SRTV.
Rezultatul alegerilor din Marea Britanie a clasat Partidul Liberal Democrat (PLD) pe cel de-al treilea loc. Mulţi s-au arătat dezamăgiţi de această poziţie, mai ales după ce liderul partidului, Nick Clegg, a părut să domine dezbaterile televizate la care a participat alături de adversarii săi politici. Ceea ce însă poate fi considerat şi mai îngrijorător pentru PLD este faptul că, în ciuda prestaţiei excelente a liderului său, nu a reuşit să îşi conserve cele 62 de locuri obţinute în 2005, ei trebuind să se mulţumească cu doar 57.
După prima dezbatere televizată, Nick Clegg era considerat o revelaţie, privit ca noul fenomen al politicii britanice. Conform analiştilor şi sondajelor efectuate după prima dezbatere TV din 14 aprilie, Nick Clegg era dat drept câştigător detaşat al confruntării, cu 42% dintre opţiuni, urmat la mare distanţă de către David Cameron (26%) şi Gordon Brown (20%). Mass-media britanice exultau şi titrau că se naşte un star, că este momentul istoric pe care şi-l marchează acest outsider. Stilul său, dar şi temele majore de politică abordate erau chiar comparate de către cei de la Reuters cu cele al lui Barack Obama.
Tânăr, carismatic, poliglot, relaxat în faţa camerei, reuşind să transmită emoţii dincolo de ecran, bine pregătit în arta discursului şi gesticii, Clegg era perceput ca o locomotivă pentru propriul partid. Au existat şi sondaje (YouGov din 20 aprilie) care i-au plasat pe liberal-democraţi pe primul loc, cu 35% dintre opţiunile electoratului, urmaţi de conservatori (33%) şi laburişti (28%). Clegg a fost câştigătorul primelor două runde de dezbateri televizate şi, deşi nu cu aceeaşi vervă, a performat în ultima. Dar chiar dacă nu ar fi câştigat alegerile, lucru greu de realizat cu un partid ce s-a clasat mereu pe locul trei în alegeri, Nick Clegg părea a conduce partidul către o victorie istorică.
Datorită rezultatului final indecis, PLD are o mare forţă de negociere în formarea guvernului britanic. Îşi pot urmări interesele, indiferent dacă aleg să intre la guvernare, fie cu conservatorii, fie cu laburiştii, sau dacă aleg să susţină un guvern minoritar, dar rămânând pe băncile opoziţiei. Dacă PLD va ţine la propria agendă şi la reforma politică, însuşi sistemul electoral va fi pus în discuţie.
Dar această forţă a liberal-democraţilor nu se datorează performanţei televizate mult lăudate a liderului său sau rezultatului bun obţinut de partid, ci rezultatului indecis de la urne. Şi atunci ce ar putea să explice incapacitatea PLD de a capitaliza în voturi imaginea bună a lui Nick Clegg din dezbaterile televizate?
În primul rând, sistemul electoral britanic este (încă) unul uninominal, iar transferul de imagine de la un lider naţional către un candidat local nu este întotdeauna o certitudine. Probabil, în cazul unui vot pe listă, PLD ar fi capitalizat mai bine imaginea lui Clegg.
Sclipirea de geniu a lui Clegg a mai pălit în ultima dezbatere televizată. Analiza lingvistică computerizată a discursurilor a arătat că, la a treia dezbatere, acesta a diminuat utilizarea cuvintelor ce trimiteau la optimism (verbe folosite la timpurile prezent şi viitor, persoana întâi plural) şi onestitate (construirea unor fraze complexe, folosirea verbelor reflexive şi a persoanei întâi singular).
În ultima dezbatere, Nick Clegg a fost atacat de către ceilalţi doi contracandidaţi pe tema imigraţiei, susţinându-se că este adeptul unei amnistii ce ar permite stabilirea în Marea Britanie a 600.000 de imigranţi, fapt ce ar fi împovărat sistemul de asigurări sociale. Într-o perioadă de criză economică, s-ar putea ca perspectiva acestei măsuri, deşi vehement negată de către Clegg, să fi influenţat decizia de vot a celor indecişi.
Ultima mare bătălie politică dată de PLD a fost în urmă cu un an, la alegerile pentru Parlamentul European. Cu această ocazie, a fost verificată capacitatea PLD să se erijeze într-o forţă politică de prim rang, scorul obţinut clasându-l însă doar pe locul patru cu 13,7%, în urma conservatorilor, a Partidului Independenţilor (eurosceptici) şi a laburiştilor. Rezultatul slab la europarlamentare ar fi trebuit să fie şi o reconfirmare a apetenţei reduse a britanicilor pentru poziţiile proeuropene ale democrat-liberalilor.
Probabil, politicile propuse de către PLD sunt considerate de către britanici prea „excentrice“, în special cele privind imigraţia, politica nucleară, integrarea europeană mai accentuată a Marii Britanii prin aderarea la zona euro şi cedarea către Bruxelles a unor competenţe naţionale.
Deşi doreşte să îşi consolideze poziţia şi chiar să obţină mai multă putere prin declanşarea unei reforme politice, PLD nu pare a putea ieşi din logica celui „de-al treilea partid“. Această poziţie însă îi conferă o imensă putere de negociere, fiind considerat kingmaker într-un scrutin indecis precum cel din 2010.
Nick Clegg, ideologic mai apropiat de laburişti decât de conservatori, s-a manifestat arătându-şi preferinţa pentru cei din urmă.
Clegg a încercat astfel să maximizeze voturile pentru partidul său, opunându-se clar guvernării laburiste şi luptându-se pentru a cuceri electoratul acestora, mai apropiat ideologic de PLD. Strategia nu a reuşit însă, laburiştii, dar şi democrat-liberalii obţinând scoruri slabe.
Deşi s-a prezentat ca fiind „schimbarea“, Clegg nu a fost automat şi beneficiarul dorinţei de schimbare. Prestaţia sa excelentă de la primele dezbateri poate că a deschis şi mai mult apetitul către schimbare al britanicilor. În fapt, a facilitat drumul către victorie al lui David Cameron, reprezentantul conservatorilor, cel mai puternic partid de opoziţie.
Era greu de crezut că un partid al cărui cel mai bun scor electoral a fost de 25% putea să depăşească partide de masă cu tradiţie ale căror scoruri electorale cu rare excepţii au coborât sub 30%. Indiferent de forţa şi carisma unui lider, pentru a obţine victoria în alegeri, acesta trebuie să beneficieze şi de susţinerea unui partid puternic.
În vremuri tulburi din punct de vedere economic, clasa politică este blamată în întregul său, partidelor fiindu-le greu să îşi maximizeze poziţiile. De aceea, la fel ca în 1929 (marea criză) şi 1974 (criza petrolului), campania electorală din 2010 s-a finalizat cu un rezultat indecis, un aşa-numit hung parliament, adică un parlament în care niciun partid nu deţine singur majoritatea absolută.
Acestea sunt doar câteva considerente care încearcă să explice cum un lider cu o bună imagine şi o prestanţă televizată impecabilă nu îşi maximizează aceste avantaje şi nu le capitalizează în voturi.
Entuziasmul şi iluziile iniţiale legate de Nick Clegg arată că suntem încă victimele unor prejudecăţi care consideră că prima şansă în alegeri o are candidatul cel mai telegenic, cel care ştie să impresioneze folosind la maximum gesturile, mimica şi plasând glume la momentul potrivit.
Bătălia pe timpii electorali de antenă din România, utilizarea televiziunii ca un instrument de a impune şi controla opinii, încrâncenarea care face ca o nouă lege a audiovizualului să se lase aşteptată sunt doar câteva dovezi că politicienii tratează electoratul cu precădere ca pe un consumator de televiziune şi publicitate electorală, impresionabil doar la ceea ce vede şi îi este transmis prin intermediul micului ecran. Astfel de dogme sunt însă de domeniul trecutului.
Acest lucru nu înseamnă că fenomenul televiziunii nu mai contează în politica din zilele noastre, dar, cel puţin în Marea Britanie, s-a demonstrat că aceasta nu este singura carte câştigătoare pe care trebuie să mizeze partidele şi candidaţii. Că un întreg context şi o serie de factori influenţează votul. Că, probabil, ne apropiem de momentul în care, în politică, televiziunea de azi va reprezenta ceea ce ieri reprezenta radioul şi, înaintea acestuia, presa scrisă.
Că new media, în special în ţările dezvoltate, vor fi mâine ceea ce reprezintă astăzi televiziunea. Iar politicienii români, în loc să îşi irosească energiile luptându-se pentru controlul televiziunii publice, ar trebui să se arate deschişi şi să caute noi mijloace de a comunica cu alegătorii şi de a face politică. //
