Afganistanul: o misiune chiar imposibilă

Un domn excentric, aflat la vârsta de 70 de ani, Bing West, scrie întotdeauna la firul ierbii: patrulează alături de soldaţii americani în Garmsir, Marja sau Nawa, participă până şi la misiunile de luptă, iar odată chiar s-a îmbolnăvit de holeră şi a trebuit să fie evacuat cu elicopterul. Pentru a lua pulsul faptelor, Bing West, un fost înalt oficial în Pentagonul din vremea lui Reagan, merge direct la sursă. A fost în Vietnam, apoi în Irak şi acum a străbătut în lung şi în lat Afganistanul. Concluzia sa la întrebarea noastră? Afganistanul este un război eronat:

„Obiectivele strategiei noastre în Afganistan sunt mult prea ambiţioase. De a servi şi securiza populaţia civilă. Adică 11 milioane de paştuni răspândiţi în 7.000 de sate. Avem cam 1.000 de baze, aşadar ce se întâmplă cu celelalte 6.000 de sate? Este un efort cu mult peste puterile noastre. Nu patrulăm noaptea, nu facem arestări, nu vorbim paştuna şi nu înţelegem cultura tribală islamică. Atunci, cum putem să servim populaţia locală? Putem să asigurăm securitatea unei părţi a ei atâta timp cât, fizic, ne aflăm lângă ei. Loialitatea oamenilor este recompensa pe care o primim pentru că am câştigat războiul, nu mijlocul prin care să îl câştigăm. Localnicii aşteaptă să vadă cine dintre talibani şi armata afgană câştigă. Strategia asta este ca mersul pe apă.

Problema este că responsabilii militari americani cred că dacă oferă securitate, apoi bună guvernare, plus milioane de dolari ca ajutor, pot cumpăra loialitatea localnicilor. Doctrina de contrainsurgenţă spune că buna guvernare trebuie să facă parte din preocupările zilnice ale soldatului american. Eu cred, dimpotrivă, că asta ar însemna ca forţele americane să mai rămână aici un deceniu. Construcţia naţiunii afgane nu trebuie să fie o misiune a armatei americane. Pur şi simplu nu ştim cum să o facem. Şi chiar dacă am şti, tot ne-ar lua 50 de ani. Să nu uităm că americanii au reconstruit Helmandul de cel puţin 3 ori începând cu 1949.

Contractul social care se află la baza doctrinei noastre de contrainsurgenţă presupune că noi aducem banii, asigurăm ceva securitate şi că, în schimb, paştunii se revoltă împotriva talibanilor. Nouă generali au văzut luminiţa de la capătul tunelului. Eu cred că este imposibil ca soldaţii americani creştini de secol XXI să inspire şi să motiveze triburi islamice care gândesc ca în secolul IX. Doctrina noastră a substituit faptele cu ideologia, îmbătându-ne cu credinţa că dolarii pot cumpăra loialitatea şi transforma culturi. Este un amalgam de contradicţii fundamentate pe speranţe, dar negând experienţa. Este hybris să crezi că banii tăi vor reuşi să schimbe obiceiuri tribale ancestrale. Se spune că trebuie să bei nenumărate ceşti de ceai pentru a triumfa împotriva unei insurgenţe. Este o exagerare. Am fost în numeroase districte alături de trupele noastre. Am văzut o singură dată localnici care să îi primească cu sufletul deschis pe militarii americani, invitându-i în casele lor.

Cred că am inventat o teorie a victoriei în armonie perfectă cu generoasele noastre impulsuri liberale. Din păcate nu relaţionează cu realităţile afgane de la firul ierbii. A fost fabricată de militari erudiţi inspiraţi de experienţa Irakului. Apoi a fost transbordată în Afganistan. Sigur, atât timp cât militarii americani vor fi acolo împărţind în dreapta şi stânga milioane de dolari, totul va fi ok. Întrebarea este ce se va întâmpla după plecarea lor? Pentru că în ultimii 10 ani am creat şi hrănit o cultură a dependenţei lor de banii noştri. Când dai cuiva ceva pe degeaba, nu vei primi nimic în schimb.“ //