Cum ar arăta o lume fără America?

Octavian Manea 20.10.2015

De același autor

Orientul Mijlociu de astăzi, cu o Americă ambivalentă, relativ absentă, mai degrabă în retragere, unde puteri oportuniste precum Rusia, Iran sau Statul Islamic redesenează harta regiunii, ar putea fi laboratorul avant-la-lettre al lumii de mâine.

 

Prin 2009, în plină euforie Obama, un an de altfel încheiat cu acordarea Premiului Nobelul pentru Pace pentru tânărul președinte american, primeam la redacție un documentar cu un titlu incitant și chiar SF pentru acele vremuri: A World without US. Primele secvențe ale documentarului regizat de un emigrant român (Mitch Anderson) fugit în America spre sfârșitul anilor ’70 începeau cu discursul unui fictiv candidat la președinția Statelor Unite. „Cu votul vostru puteți opta pentru supraextinderea prezenței noastre militare peste tot în lume sau puteți alege să utilizați resursele americane pentru a ne repara problemele de aici de acasă“, spunea prezindențiabilul în aplauzele mulțimii. Educația, securitatea socială, crearea de locuri de muncă redeveneau prioritățile unei administrații imaginare hotărâtă să-și recalibreze prezența în lume și să-și limiteze masiv aventurile internaționale. Sună familiar. Decontul geopolitic nu putea să întârzie. Aveam însă să rețin cuvintele lui Niall Ferguson, un istoric foarte la modă astăzi și unul dintre principalii critici ai lui Obama: „Teama mea este că am putea vedea retragerea Statelor Unite în izolare și că nimeni nu îi va lua locul, iar atunci întreaga lume ar putea sfârși precum Balcanii anilor ’90. (...) Dacă scoatem Statele Unite din ecuațtia Orientului Mijlociu, atunci nu doar că am putea asista la distrugerea Israelului, dar chiar la autodistrugerea lumii arabe“. Era avertismentul central al documentarului transformat între timp într-o concluzie destul de adecvată timpurilor noastre.

 

„Moneyball“ America

 

Deseori există această tendință de a-l caracteriza pe Obama drept un anti-Bush. De departe, una dintre trăsăturile care i-au dominat mandatele este un fel de interventionism fatigue. Atât alegerile din 2008, cât și cele din 2012 au reflectat această masivă așteptare populară la nivelul societății de a extrage America din războaiele post-9/11. Cu alte cuvinte, Obama a fost ales să încheie campaniile care au dominat mandatele lui Bush, nu să adâncească participarea Statelor Unite sau să înceapă altele noi. „Pivotul“ pe care America l-a executat sub Obama a vizat nu doar revenirea în Asia, limitarea angajamentelor internaționale, cât mai ales reorientarea dinspre extern spre intern prin concentrarea pe nation-building-ul de acasă. Este tema-fundal a Administrației Obama și în același timp filtrul prin care a privit toate crizele timpului său. În acest context, tendința de a rămâne cât mai departe de războaiele „altora“, de a nu se afunda în terenul mlăștinos al unor campanii cu final deschis sau de a se implica minimal, prin formule low-cost, evitând angajamentele terestre extinse, preferând raidurile forțelor speciale (chiar se vorbește de paradigma Zero Dark Thirty) sau loviturile chirurgicale executate de drone sau de puterea aeriană convențională. Mai există, totodată, și o convingere care străbate cei şase ani de guvernare Obama, anume conștiința profundă a limitelor puterii americane de a transforma sau chiar pacifica societăți în special prin folosirea forței militare. Toate aceste linii de gândire își vor pune decisiv amprenta asupra deciziilor luate în crizele mandatului său (Libia, Siria sau Irak), transformându-se într-o veritabilă ideologie. Și vorbim de un corset care lasă prea puțin loc pentru flexibilitate, pentru excepțiile de la linia oficială. „Ei bine, din perspectiva prudenței, este un realist. Însă viziunea sa este mai mult ideologică decât strategică“, avea să spună Henry Kissinger într-un recent interviu acordat revistei National Interest descriind natura managementului exercitat de CEO-ul Casei Albe.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1335/foto_octavian.jpg

Barack Obama, preşedintele SUA

Timpul l-a transformat pe Obama într-un veritabil susținător al preceptelor doctrinei Powell moștenind și aversiunea acestuia din urmă pentru intervenții făcute pe jumătate în numele „responsabilității de a proteja” (R2P). Pe parcursul anilor ’90 generalul Colin Powell a pledat constant pentru elaborarea unor criterii stricte de utilizare a puterii militare: de o manieră copleșitoare, cu un exit strategy limpede, în slujba unor interese naționale vitale și în contextul unei campanii care să se bucure de o susținere extinsă în rândul opiniei publice. Este și lecția extrasă de Obama in Libia și care îi intărește convingerea de a se ține departe de intervenții care implică resposabilități costisitoare în etapa post-intervenție: „participarea noastră în coaliția care l-a răsturnat pe Gaddafi oferă o lecție cu ramificații până astăzi. Rămân convins că aceasta trebuia făcută. În caz contrar, Libia ar fi devenit un fel de Sirie. Dar în egală măsură ceea ce am subestimat împreuna cu partenerii europeni a fost nevoia de a intra full force. Dacă facem asta, atunci este ziua de după Gaddafi când toată lumea se simte bine și mulțumește Americii când trebuie să fim mult mai agresivi în efortul de a reconstrui societăți care nu au avut niciun fel de tradiții civice. Este lecția pe care o aplic de fiecare când pun întrebarea-oare trebuie să intervenim militar? Do we have an answer for the day after?”, avea să rezume Obama într-un interviu acordat lui Thomas Friedman in vara lui 2014. Foarte probabil, absența unui răspuns satisfăcător (din perspectiva costurilor de oportunitate și a sustenabilității) la această ultimă întrebare cântărește decisiv în reticența prezidențială de a face mai mult în Siria.

 

Pe de altă parte, nu trebuie să pierdem din vedere proiectul de ansamblu pe care Obama a încercat să-l impună. Nu putea să rămână doar la stadiul de a „evita să făcem lucruri stupide“ ca principiu cardinal de politică externă. Ian Bremmer vede proiectul Obama foarte asemănător cu rețeta filmului Moneyball (ecranizat în 2011, cu Brad Pitt în rolul principal), unde managerul unui club de baseball cu resurse limitate reinventează succesul echipei sale. Altfel, o perspectivă extrem de atentă la amortizarea costurilor și la maximizarea profitului. Dar pentru asta a fost nevoie de „chestionarea fiecărei presupoziții tradiționale, de a privi dincolo de familiar, fiind dispus să omoare vacile sacre“. În același fel, Obama a încercat resetarea relației cu Moscova (la nici jumătate de an după invazia Georgiei), reîntoarcerea în Pacific (pivotul militar, plus TPP), iar în al doilea mandat a urmărit agresiv dezghețarea raporturilor cu Havana lui Fidel Castro Ruz și negocierea unui controversat acord nuclear cu Iranul ayatolahului Khamenei. Lucruri de negândit până nu demult. Era modalitatea lui Obama de a impune noi priorități, de a testa un altfel de leadership, repoziționând America pentru un nou secol. „Trebuie să repoziționăm Statele Unite pentru a fi capabili să conducem în noul secol. Ne-am început mandatul în mijlocul unei crize financiare globale, aveam 180.000 de militari în Irak și Afganistan, o alocare a resurselor complet nesustenabilă în Irak și Afganistan, două țări care - foarte sincer - nu vor dicta cursul secolului XXI. Am încercat constant să repoziționăm Statele Unite, să ne refocusăm atenția pe zona Asia-Pacific prin acordul TPP, să revenim la o politică de contraterorism sustenabilă, care, chiar dacă nu elimină riscurile, le gestionează. Cuba și Iranul fac parte din acest proiect“, avea să declare în vară, Ben Rhodes, adjunctul consilierului pe probleme de securitate națională de la Casa Albă.

 

Retragerea (i)responsabilă

 

De cele mai multe ori, atunci când sunt întrebați care ar fi moștenirea de politică externă a Administrației Obama, susținătorii și chiar oficialii se grăbesc să arate spre terminarea campaniilor începute de George W. Bush. Iar nonintervenționismul ultimilor ani este dat drept exemplu de înțelepciune și discernământ strategic. Dar chiar a fost retragerea prematură din Irak o idee bună? În plus, ne-intervenția are și ea consencințe.

 

Plecarea trupelor americane din Irak în 2011 este corelată cu diminuarea influenței Washingtonului în Bagdad, urmata de cresterea simultana a celei iraniene. De atunci, generalul Qasem Suleimani și forțele sale Quds au devenit o prezență obișnuită deopotrivă în Irakul șiit sau în Siria alevită. Este momentul în care premierul Maliki se radicalizează, devine tot mai punitiv, revanșard, iar fricile sectare și logica de sumă zero se întorc în spațiul public. La apogeul Primăverii Arabe, Maliki a decis să se îndrepte într-o direcție opusă, fiind mai degrabă aproape de Assad din perspectiva instinctelor sale politice. Teoria conspirației pune stăpânire pe el. Vede inamici și trădători în toate colțurile. Îi hărțuiește pe reprezentanții politici ai suniților, acuzându-i de terorism și îi aruncă în închisoare. Ordonă aparatului represiv să îi decimeze pe cei care făcuseră parte din Fiii Irakului și care, alături de trupele americane, aplicaseră o lovitură mortală Al-Qaedei din Irak, precursoarea ISIS. Până atunci. trupele terestre americane avuseseră o misiune aparte: nu doar de leverage asupra regimului Maliki, moderându-i tentațiile discreționare, ci și cea de zonă tampon între centru și periferie, exercitând în același timp un rol de menținere a păcii într-o societate multietnica și multiconfesională. În absența lor, spirala insecurității avea să scape de sub control, pregătind terenul pentru furtuna perfectă. Lipsiți de umbrela protectivă americană și de alternativă, comunitățile sunite au revenit la calea armelor, optând pentru răul cel mai mic (ISIS), dar care totuși promitea să îi apere în fața exceselor Bagdadului. Este momentul în care prinde contur „Sunistan“-ul sub cupola Statului Islamic și are loc marginalizarea elementelor moderate. Căderea Mosulului în 2014 nu s-a făcut peste noapte. Semnele erau demult acolo. Dar nimeni la Casa Albă nu a vrut să le vadă. „Capul de pod sirian a fost extins pe terenul fertil creat de vidul de putere din vestul Irakului, al eșecului guvernului Maliki de a-și exercita suveranitatea în toată țara și al alunecării Bagdadului în orbita Teheranului, care a consolidat teama sunită de o dominație șiită“, spune profesorul Bruce Hoffman de la Universitatea Georgetown. Și lucrurile ar fi putut sta diferit. Dezlănțuirea așa-numitelor „uri ancestrale“ nu era inevitabilă. Menținerea unei prezențe  americane reziduale (generalul Odierno ceruse 20.000 de militari) ar fi prevenit golul de putere, ar fi putut modera excesele Bagdadului și competiția de securitate. Mai mult, spre sfârșitul lui 2012, începutul lui 2013, elementele jihadiste din opoziția siriană erau încă minoritare. Eventuala susținere clandestină a opoziției moderate – inițiativă propusă atunci de Petraeus și sprijinită de Panetta, de Clinton, de Robert Ford și de Samantha Power, dar respinsă de Obama – ar fi putut schimba raportul de forțe sau cel puțin consolida o alternativă la ISIS. Dar graba de a se retrage, de a declara misiunea încheiată indiferent de evoluțiile din teren, precum și impulsul de a sta depate de intervenționismul programatic post 9/11 a împins Administrația să ignore conexiunile orizontale între probleme presupus naționale, dar care, cumulate, vor sfârși prin aruncarea în aer a Orientului Mijlociu. Rezultatul? Blocuri rivale, războaie proxy, un butoi cu pulbere care amintește de atmosfera Europei primului război mondial (Fred Kaplan).

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22