De ce nu poate fi lăsată NATO să eșueze

Sfârșitul săptămânii trecute a stat sub semnul festivităților de celebrare a 80 de ani de la debarcarea din Normandia. Momentul a fost folosit de președintele Joe Biden pentru a reaminti lumii libere despre simbolistica profundă a începutului eliberării Europei – un triumf al forțelor libertății, al idealurilor democratice împotriva agresiunii militare.

Joe Biden și mesajele din Normandia 

Mai presus de toate, pe plajele Normandiei s-a forjat spiritul Vestului, „unitatea indestructibilă a aliaților” care avea să transforme lumea postbelică. În acest context, discursul lui Biden s-a transformat într-o pledoarie emoționantă despre virtuțile alianțelor și a rolului pe care acestea îl au pentru America: „Ceea ce au făcut aliații împreună acum 80 de ani a depășit cu mult orice am fi putut face pe cont propriu. A fost o ilustrare puternică a modului în care alianțele – alianțele autentice – ne fac mai puternici –, o lecție pe care mă rog ca americanii să nu o uite niciodată. Împreună am câștigat războiul. Am reconstruit Europa. (…) Capacitatea Americii de a aduce laolaltă celelalte state este o sursă de netăgăduit a puterii noastre”.

Desigur, miza de fond a discursului său rămâne aceea a mobilizării Vestului într-un moment în care „democrația este mai amenințată astăzi decât în orice alt moment de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial”. Pentru Biden, lecția generației care a eliberat Europa este aceea că „democrația nu este niciodată garantată. Fiecare generație trebuie să o conserve, să o apere și să lupte pentru ea”. Poate încă și mai important, același lucru este valabil și pentru tipul de ordine internațională care face lumea democrațiilor posibilă. Pe acest fond, testele fundamentale ale acestei generații devin două: Ucraina și Taiwanul. 

„Nu putem lăsa NATO să eșueze”

Într-un interviu acordat revistei Time pe 28 mai, Biden plasează cele două state în prim-planul politicilor sale. În viziunea președintelui SUA, de soarta Ucrainei depinde viitorul Europei de Est. O Ucraina ajunsă în sfera de influență rusă ar putea amorsa o mișcare de domino, care ar putea determina statele aflate de-a lungul frontierei să ajungă la propriile înțelegeri cu Moscova. Un rezultat care pentru un președinte care a făcut parte din generația celor care au participat activ la extinderea NATO în anii ’90 ar echivala cu distrugerea propriei moșteniri. Pentru Biden, miza este personală. Pentru el, pacea înseamnă ca „Rusia să nu poată ocupa niciodată Ucraina”. Este convins că deciziile care se iau acum și în următorii ani vor determina viitorul Europei pentru o lungă perioadă de timp. În interviul din Time, el povestește despre telefonul pe care l-ar fi primit de la Henry Kissinger cu câteva zile înainte să moară și care i-ar fi spus că niciodată, de la Napoleon, Europa nu ar fi privit cu mai puțină teamă la Rusia, și asta datorită pivotului european al puterii americane și implicării sale în securizarea continentului, pe fondul războiului din Ucraina. Așadar, „nu putem lăsa NATO să eșueze”.

În același timp, dinamicile din spațiul indo-pacific sunt tot mai importante. America sub Biden a continuat multe dintre politicile asumate de administrația Trump în privința Chinei. Semnătura specifică acestei administrații constă însă în revitalizarea alianțelor și propulsarea unor aliniamente noi, precum AUKUS, Cvartetul sau formatul de la Camp David (SUA-Coreea de Sud-Japonia). Mai toate au rolul de a se asigura că Beijingul nu poate să schimbe statu-quoul regional. Și în cazul Taiwanului, Biden a rupt tradiția președinților americani și a transmis de câteva ori Chinei că, deși nu încurajează independența Taiwanului, o încercare unilaterală din partea Beijingului de a schimba statutul insulei ar putea însemna intervenția SUA de partea Taipeiului. Mesajul a fost reiterat în cadrul interviului acordat revistei Time, context în care președintele Biden nu a exclus folosirea forței militare americane pentru apărarea insulei.

Taiwanul, ca element de continuitate 

Chiar și în cazul unei schimbări de administrație în toamnă, chestiunea Taiwanului are toate șansele să rămână în prim-planul atenției Casei Albe. Mai mult, mesajele pe care Biden le transmite astăzi cu privire la Ucraina ar putea fi substituite cu o perspectivă de tipul „Taiwanul pe primul loc”, ca prioritate strategică. Reprezentative în acest sens sunt mesajele date de Matthew Pottinger, un fost consilier pe probleme de securitate națională al președintelui Trump și un sinolog apreciat deopotrivă de republicani și de democrați. În cartea sa – The Boiling Moat: Urgent Steps to Defend Taiwan – pe care o va lansa oficial la începutul lunii iulie, el propune un veritabil program de consolidare a apărării insulei din proximitatea Chinei. În viziunea sa, am intrat într-o competiție contra cronometru pentru descurajarea Chinei și în general a axei revizioniste. Pentru Pottinger, războaiele din Orientul Mijlociu și Europa expun un simptom al unei probleme profunde cu impact global: diminuarea majoră a capacității și potențialului de descurajare ale democrațiilor occidentale. În această perspectivă, China a devenit un mare sponsor și potențiator al autocrațiilor care își poartă propriile războaie regionale și „îmi este teamă că alte fronturi urmează să fie deschise de Xi Jinping și axa sa”. Construind pe progresele administrației Biden în regiune, o coaliție formată din SUA, Japonia și Australia ar trebui să investească masiv în sistemele (drone, mine, torpile, rachete antinavă) care pot nega Chinei capacitatea de a controla spațiile maritime din jurul Taiwanului. Confruntată cu perspectiva distrugerii capacității navale și lipsită de posibilitatea de a-și impune controlul asupra „primului lanț de insule”, China ar putea fi descurajată în demersurile sale coercitive.

Mobilizarea democrațiilor

„Bătălia pentru Ucraina a devenit primul conflict global al unui nou Război Rece”, remarca recent Hal Brands. În susținerea Ucrainei, celor mai importante state NATO li se alătură Japonia, Australia, Coreea de Sud – un fel de alianță informală a democrațiilor care înțeleg că mizele acestui război depășesc Ucraina. De cealaltă parte, în ultimii doi ani s-a conturat o adevărată antantă a autocrațiilor – China, Coreea de Nord, Iranul sunt cele care furnizează adâncime strategică și industrială ambițiilor revizioniste ale Rusiei. „Democrațiile și autocrațiile de pe tot cuprinsul Eurasiei știu că de soarta Ucrainei depinde viitorul ordinii liberale – în sensul relansării sau al erodării. Ucraina va modela balanța avantajelor în competiția lor globală”, spune Hal Brands.

Văzută din această perspectivă, miza summitului NATO din iulie capătă o cu totul altă pondere: mobilizarea pe termen lung a democrațiilor deopotrivă euroatlantice și Indo-Pacifice în această misiune a apărării ordinii internaționale. Totodată, interconectarea bazelor industriale dintre Europa și Statele Unite și pregătirea lor în perspectiva purtării unui război pe termen lung devin vitale. 

Summitul NATO de la Washington ar putea fi decisiv și dintr-o altă perspectivă: aceea a consolidării legăturilor dintre Europa și teatrul indo-pacific. La firul ierbii, asta înseamnă NATO și statele AP4 (Japonia, Australia, Coreea de Sud și Nouă Zeelandă). De mult nu mai trăim într-o lume în care Europa este centrul gravitațional al politicii globale, așa cum se întâmpla în momentul nașterii NATO. În plus, teatrele operaționale subscriu tot mai mult unei logici de interdependență. Prioritățile operaționale, anxietățile strategice sunt tot mai asemănătoare și gravitează aceeași problemă: „Cum să consolidezi descurajarea în fața revizionismului marilor puteri și cum să generezi forțele, conceptele operaționale, capabilitățile și tehnologiile care derivă din acest obiectiv. A venit momentul să gândim în termenii unui ecosistem de descurajare global, care pune accentul pe capabilități, tehnologii și modalități de luptă transferabile”, spune Luis Simón, directorul Centrului pentru Securitate, Diplomație și Strategie (CSDS) din Bruxelles.