De același autor
Tehnic, in sistemul ONU, pentru a deveni stat membru este nevoie de recomandarea Consiliului de Securitate si de un vot in Adunarea Generala care trebuie sa intruneasca o majoritate de 2/3 (practic, 129 dintre statele membre trebuie sa fie in favoarea aplicatiei). Semnalele venite dinspre Israel si Statele Unite arata insa foarte clar ca nu va exista o recomandare formala a Consiliului de Securitate in favoarea demersului palestinian, Washingtonul fiind gata sa-si exercite dreptul de veto.
In discursul sau din 19 mai privind politica SUA fata de Orientul Mijlociu, presedintele Obama avertiza ca ONU nu este locul potrivit pentru a transa problema statalitatii entitatii palestiniene. Mult mai recent, la 7 septembrie, Wendy Sherman proaspat nominalizata pentru a ocupa pozitia numarul 3 in ierarhia Departamentului de Stat, a afirmat public si fara echivoc: „Administratia Obama a fost foarte clara in acest aspect... daca o astfel de rezolutie va fi inaintata Consiliului de Securitate, vom folosi dreptul de veto.” Riscul acestui parcurs va fi dinamitarea ultimului capital de simpatie de care se mai bucura Obama la nivelul strazilor arabe. Pe fond, atat Israelul cat si Statele Unite se opun declararii unilaterale a statalitatii palestiniene, fiind un demers care contravine spiritului „contractului” de la Oslo, din prima jumatate a anilor ’90. Un principiu a guvernat de atunci procesul de pace: proclamarea unui stat palestinian suveran si independent va fi rezultatul negocierii dintre palestinieni si israelieni.
In contextul in care SUA isi va exercita dreptul de veto, palestinienii ar putea sa ocoleasca Consiliul de Securitate, mergand direct in Adunarea Generala, vizand sa obtina un vot de 2/3 in favoarea unei rezolutii (neobligatorii) sub procedura „Uniting for Peace” care permite Adunarii Generale sa actioneze atunci cand absenta unanimitatii din Consiliul de Securitate blocheaza acest organism sa-si indeplineasca misiunea primara „de a mentine pacea si securitatea internationala”. Insa, cel mai probabil curs de actiune pentru care vor opta palestinienii va fi acela de a obtine o majoritate simpla la nivelul Adunarii Generale ce ar permite Palestinei o recunoastere simbolica de „stat nonmembru al ONU”, precum Kosovo, Taiwan sau Vatican. Palestina ar putea ulterior sa foloseasca noul statut pentru a argumenta ca este „stat suveran” si a invita mecanismele ONU de monitorizare a drepturilor omului sau Curtea Internationala de Justitie sa investigheze actiunile si comportamentul Israelului in Gaza si Cisiordania.
Intr-un fel, decizia presedintelui Mahmoud Abbas de a continua acest demers s-a nascut din frustrarea acumulata in ultimii ani fata de incapacitatea administratiei Obama de a juca un rol de mediator eficient al procesului de pace sau de a influenta decisiv comportamentul Israelului in privinta extinderii asezarilor evreiesti din teritoriile ocupate. Pentru Abbas, „procesul de pace”, cel putin in stadiul sau actual, este inghetat si lipsit de perspectiva. Pe scurt, un esec. De aici, nevoia unui eveniment cu simbolism tectonic, a unui „game-changer” care sa energizeze si sa impulsioneze niste mecanisme si elite altfel anchilozate, lipsite de vointa politica necesara sa impinga lucrurile inainte. In concluzie, spune Khaled Elgindy, intr-un articol din Foreign Affairs, demersul palestinian la ONU isi propune, in primul rand, recuperarea capitalului de presiune (a „leverage”-ului politic) necesar modificarii calculelor de tip cost-beneficiu ale Israelului si Statelor Unite. In esenta sa, statalitatea palestiniana proclamata acum „nu schimba nimic la firul ierbii, ci in arena internationala. Va schimba termenii dezbaterii si va inclina balanta de putere internationala in favoarea palestinienilor si impotriva Israelului. Este un act simbolic”, a declarat pentru Al Jazeera, profesorul Avi Shlaim.
Si totusi, cum ar putea raspunde SUA in cazul in care Abbas merge pana la capat? Washingtonul are optiunea activarii corsetului fiscal. Din 1993 pana astazi, Statele Unite au pompat palestinienilor 4 miliarde de dolari. Pentru a functiona, Autoritatea Palestiniana depinde constitutiv de banii veniti dinspre comunitatea internationala. Impactul taierii subsidiilor americane ar fi devastator. Din 2008 pana astazi, Washingtonul ofera anual 600 de milioane de dolari: 200 pentru sustinerea bugetara directa a Autoritatii Palestiniene, 100 sub forma de asistenta de securitate si 300 de milioane pentru societatea civila palestiniana. La randul lor, israelienii colecteaza lunar, in numele palestinienilor, 100 de milioane de dolari sub forma de TVA. Reunite, aceste venituri ajung la 1,5 miliarde de dolari, adica 2/3 din bugetul anual al Autoritatii Palestiniene. Dupa unele estimari, daca aceste fonduri dispar, ar putea dura cel mult doua luni pana cand Autoritatea Palestiniana va ramane fara „cash”. Probabil o chestiune de zile pana cand palestinienii vor iesi in strada.
