De același autor
Ron văzut de Robert Kagan (Washington Post)
America şi democraţii de pretutindeni au pierdut un mare luptător pentru libertate. Ron Asmus a fost un star al administraţiei Clinton. Probabil că merită mai multă recunoaştere decât oricare alt american pentru extinderea istorică a NATO care a inclus naţiunile Europei Centrale şi de Est după eliberarea lor de imperialismul sovietic. Devotamentul său cauzei popoarelor regiunii era larg recunoscut şi apreciat. Pentru cei care tânjeau să se alăture Vestului, Ron era campionul lor neobosit. A crezut intens în visul unei Europe întregite şi libere şi şi-a trăit viaţa urmârind realizarea acestui obiectiv.
Mai târziu, Ron a devenit un mare apărător al poporului georgian, invadat brutal şi deliberat de către succesoarea Uniunii Sovietice. În timp ce americanii şi europenii, jenaţi de inacţiunea lor în faţa acelei agresiuni, şi-au schimbat poziţia condamnând victima, Ron, deja bolnav, s-a dedicat el însuşi clarificării faptelor. Cartea sa, „A Little War That Shook the World”, este un model de cercetare, rod al pasiunii şi empatiei pentru o ţară mică, devenită victima ambiţiei unei mari puteri şi a timidităţii insensibile a democraţiilor.
Pe scurt, Ron, şi-a dedicat întreaga sa viaţă luptând pentru libertatea altora, şi a continuat să lupte într-un moment în care în anumite cercuri acest crez devenise demodat. Nimeni care a trăit vreodată sub oprimare nu a trebuit să se întrebe de ce parte era Ron, şi tocmai de aceea mulţi au venit la el pentru ajutor când au avut nevoie.
Ne va lipsi teribil ca persoană şi ne va lipsi ca lider al unei cauze care are întotdeauna prea puţini lideri.
Ron văzut de Edward Lucas (The Economist)
A fost o prezenţă discretă, înţeleaptă şi plină de compasiune în regiune, în Washington DC, şi în capitalele Europei de Vest pentru două decenii, explicându-le nerăbdătorilor politicieni ex-comunişti că volumul şi frecvenţa lamentaţiilor publice nu se corelează cu eficienţa, oficialilor şi politicienilor americani că obiectivul unei Europe întregite şi libere încă necesită răbdare, perseverenţă şi o activitate minuţioasă, şi liderilor vest-europeni că o zonă gri de securitate în est este o opţiune la fel de proastă pentru ei pe cât este pentru cei care aparţin acesteia.
Îmi este teamă că plecarea lui marchează sfârşitul unei epoci. A fost întruchiparea sentimentelor generoase şi ambiţioase care au câştigat Războiul Rece şi au reconstruit Europa pe rămăşiţele imperiului răului.
Ron în interviurile 22
Relevanţa articolului 5 astăzi
Articolul 5 înseamnă solidaritate; înseamnă angajamentul de a acţiona împreună pentru a răspunde oricărei ameninţări care îi afectează pe membrii Alianţei. Ameninţarea sovietică din timpul Războiului Rece era atât de masivă şi de copleşitoare, încât erau vizaţi la unison toţi membrii NATO. În lumea de astăzi nu numai că avem riscuri diferite, dar există şi ameninţări care afectează selectiv, mai mult pe unii membri decât pe alţii. Tocmai de aceea angajamentul politic şi solidaritatea sunt esenţiale.
(Interviu acordat Revistei 22 în aprilie 2008)
Filozofia NATO
Ori de câte ori recitesc Tratatul Atlanticului de Nord sunt uimit de cât de bine a supravieţuit trecerii timpului. Rămâne încă un document suficient de modern. Şi are un mesaj clar: NATO înseamnă capacitatea colectivă de a ne apăra valorile, interesele şi teritoriul împotriva oricărei potenţiale ameninţări. Dacă acestea se schimbă, trebuie să modificăm modul în care ne apărăm împotriva lor. Însă filozofia şi principiile fondatoare ale NATO rămân intacte.
(Interviu acordat Revistei 22 in aprilie 2008)
Credibilitatea articolului 5
Credibilitatea Articolului 5 depinde de voinţa Statelor Unite şi a unor aliaţi cheie de a veni în apărarea statelor membre NATO. Nimeni nu trebuie să pună sub semnul întrebării acest lucru. Faptul că astăzi luptăm în Afganistan nu înseamnă că mâine suntem mai puţin angajaţi faţă de apărarea României. Cred că Statele Unite şi ceilalţi aliaţi ar veni în apărarea oricărui stat membru NATO care ar fi ameninţat de eventualitatea unui atac. După 11 septembrie 2001, Alianţa – sub conducerea Statelor Unite – şi-a reorientat priorităţile pentru a se concentra pe misiuni expediţionare în afara Europei, în zone precum Afganistanul. Am făcut acest lucru pentru că am crezut că de acolo provin noile ameninţări la adresa securităţii euroatlantice şi pentru că am crezut că Europa este sigură. Astăzi, încă mai credem că acolo este sursa noilor ameninţări de securitate, dar suntem mai puţin convinşi că Europa se află în siguranţă – şi asta din cauza afirmării unei Rusii mai agresive şi mai naţionaliste, pe fondul războiului din Georgia, din august 2008. Poziţia timidă adoptată de Alianţă faţă de Moscova a determinat anumite state membre NATO din Europa Centrală şi de Est să se întrebe dacă garanţiile de securitate furnizate de Alianţă sunt cu adevărat credibile.
În consecinţă, Alianţa trebuie să se reechilibreze: să ofere ceea ce eu numesc reasigurarea strategică a membrilor actuali ai NATO, dar complementar cu desfăşurarea noilor misiuni. Într-un recent editorial publicat în Wall Street Journal, recomandam o formulă de echilibru, de compromis între reasigurarea securităţii anumitor state membre în faţa Rusiei (prin consolidarea infrastructurii NATO pe teritoriul acestor state) şi dorinţa celorlalte state membre de a colabora diplomatic cu Moscova. Este exact ceea ce a făcut Alianţa ca răspuns la invazia sovietică din 1968 şi asta trebuie să facă şi astăzi. La acel moment, NATO a trebuit să reconcilieze necesitatea de a răspunde sentimentului de insecuritate produs de invazie cu dorinţa de a progresa diplomatic cu Moscova pe o serie de alte dosare, precum controlul armamentelor. Iar Alianţa a reuşit acest lucru deopotrivă prin descurajare şi diplomaţie, printr-o strategie în doi paşi, care reuşea să combine apărarea cu logica destinderii (a detensionării). S-a ajuns la concluzia că, pentru a interacţiona eficient pe plan diplomatic cu Rusia, statele membre trebuiau mai întâi să se simtă în siguranţă, iar pentru asta solidaritatea aliaţilor era vitală.
(Interviu acordat Revistei 22 în martie 2009)
Neîncrederea Europei Centrale în garanţiile oferite de NATO
Cred că două sunt procesele majore care au contribuit la situaţia în care ne aflăm astăzi. Primul este acela că Rusia a devenit tot mai insistentă, mai agresivă. Am sperat că, prin aderarea statelor din Europa Centrală şi de Est la NATO şi UE, Rusia va accepta, în sfârşit, ieşirea acestui spaţiu, o dată pentru totdeauna, din sfera sa de influenţă şi că va înceta să se amestece în politica internă a regiunii. Într-un fel, la nivel mental, ne-am grăbit pur şi simplu să bifăm căsuţa integrării şi să declarăm misiunea îndeplinită. Dar am greşit. Competiţia geopolitică nu se oprise. Moscova şi-a schimbat politicile, dar nu şi obiectivul de a încerca să se infiltreze şi să intimideze statele de pe flancul estic, folosind mijloace şi arme noi - energia. De fapt, Rusia încă încearcă să transforme acest spaţiu într-o zonă predilectă de influenţă geopolitică. A doua greşeală a fost aceea că am lăsat Alianţa să se atrofieze. Acest lucru este adevărat, în special atunci când ne referim la dimensiunea sa de gestionare a crizelor din Europa. Realitatea este că numeroşi aliaţi şi-au pierdut încrederea în capacităţile NATO. În anii ‘90, în contextul lărgirii Alianţei, am decis ca NATO nu avea nevoie să desfăşoare trupe pe teritoriul noilor state membre. În schimb, am promis să creăm o forţă de reasigurare care ar fi putut fi desfăşurată în momente de criză. Am participat personal, la mijlocul anilor ‘90, la negocierile în care Washingtonul a promis liderilor polonezi că NATO va dispune de o forţă de reasigurare strategică formată din trei divizii, care ar fi urmat să asigure securitatea Poloniei în eventualitatea unor crize.
Nu am îndeplinit acel angajament. Nu există o forţă NATO de reasigurare strategică. Nu există nici măcar planuri oficiale de apărare a teritoriului noilor state membre. De altfel, puterea articolului 5 nu a stat niciodată în litera Tratatului. Întotdeauna a fost vorba de faptul că, în spatele literei Tratatului, au existat exerciţii, planuri de apărare colectivă şi mai ales trupe sprijinite de elemente de logistică.
Mai mult, Alianţa a devenit umbra a ceea ce era, până nu demult, instituţia preeminentă responsabilă de gestionarea crizelor în Europa. Pe fond, ceea ce îi înspăimântă cel mai tare pe polonezi nu e teama de un atac rusesc, ci o Rusie care dispune de potenţialul geopolitic de a determina o criză în Ucraina, care poate scăpa oricând de sub control. În acest context, este puţin probabil ca NATO să joace un rol semnificativ în stabilizarea situaţiei. În ultimii 10 ani, Noua Europă a privit cum, rând pe rând, aliaţii săi din Vechea Europă au împiedicat sistematic NATO să acţioneze eficient în diferite dosare.
NATO a fost marele absent nemotivat din războiul ruso-georgian. Când Tbilisi a dorit să consulte Alianţa, cu câteva luni înainte ca ostilităţile să înceapă, NATO a ezitat. Când războiul a izbucnit, secretarul general şi-a întrerupt pentru o zi concediul pentru a prezida o reuniune şi pentru a emite o declaraţie. Iar Comitetul Militar al NATO a reuşit să se întâlnească abia după terminarea războiului. Cu greu poate fi numită aceasta o performanţă care inspiră încredere. Aşadar, nu ar trebui să fim surprinşi că europenii de pe flancul estic au început să dezvolte serioase îndoieli faţă de capacitatea NATO de a-i ajuta în eventualitatea unei crize.
Personal, cred că slăbiciunea Alianţei se face la fel de vinovată pentru precipitarea crizei de neîncredere ca şi Rusia. Într-un fel, acest lucru este o veste bună, pentru că e mai uşor să repari Alianţa decât Rusia.
Nu litera Tratatului per se conferă puterea şi substanţa articolului 5. Dacă era aşa, atunci limbajul vechiului Tratat al Uniunii Europei Occidentale ar fi fost mult mai important decât clauza similară din Tratatul NATO, deoarece garanţiile oferite sunt chiar mai puternice. Pe fond, ceea ce a dat substanţa acestor cuvinte a fost faptul că în spatele lor s-a aflat întotdeauna o voinţă politică comună, reflectată tocmai prin mijloacele şi mecanismele de a veni fiecare în apărarea celuilalt. Tocmai absenţa sa este cea care ne ajută să explicăm deficitul de încredere pe care îl vedem astăzi acumulându-se la nivelul Alianţei. În consecinţă, dacă anumite state membre nu au putut primi, pe uşa din faţă, asigurări ferme care să le anuleze dilemele de securitate, nu este de mirare că au încercat să le obţină pe uşa din dos a Alianţei, prin aranjamente indirecte.
(Interviu acordat Revistei 22 în octombrie 2009)
Războiul din Georgia
Acest război a fost îndreptat nu doar spre Georgia, ci şi spre Occident. Una dintre ţintele sale a fost oprirea oricărei extinderi NATO către Est. A fost apogeul resentimentului şi al înstrăinării Moscovei faţă de Occident. Este parte a unei schimbări largi petrecute în gândirea rusească pe parcursul ultimului deceniu, dar afirmată în special după revoluţia portocalie şi cea a trandafirilor. Astăzi, Rusia clamează în mod deschis dreptul la o sferă de interese privilegiate la frontierele sale - în directă contradicţie cu angajamentele asumate prin procesul Helsinki. A îmbrăţişat politici şi o doctrină militară ce etichetează NATO drept o ameninţare şi care justifică dreptul de a interveni în statele din vecinătatea apropiată. Deşi împachetată într-un limbaj diplomatic, propunerea preşedintelui Medvedev privind un nou tratat asupra securităţii europene are ca agendă ascunsă eliminarea şi diminuarea influenţei occidentale. În loc să meargă spre secolul XXI, Moscova pare decisă să revină la gândirea sferelor de influenţă, specifică secolului XIX. În ansamblu, Cartele de la Paris şi Istanbul - documente care codifică principiile cheie ale ordinii anilor ’90 – au devenit literă moartă în ochii Moscovei. În prezent, cel mai mare diferend dintre Occident şi Rusia nu este Iranul, nici Afganistanul, ci este legat de viitorul unei vecinătăţi contestate – acele state plasate între Rusia şi frontiera estică a NATO şi a UE. O nouă competiţie geopolitică tocmai a început.
(Interviu acordat Revistei 22 în martie 2010)
Erorile Vestului
În opinia mea, Vestul a făcut patru erori. Prima greşeală făcută a fost să acceptăm falsele aranjamente de menţinere a păcii din Abhazia şi Osetia de Sud, care i-au permis mai târziu Moscovei să manipuleze situaţia de pe teren şi să le folosească drept acoperire pentru a-şi pregăti atacul. Poate erau cea mai bună soluţie la începutul anilor ‘90, dar la sfârşitul deceniului trecut ar fi trebuit să vedem că sistemul era în mod fatal eronat, coservând germenii unui viitor război. Totodată, trebuie să înţelegem că întreg sistemul european de securitate construit pe parcursul ultimilor 20 de ani, inclusiv mecanismele de prevenire a conflictului elaborate sub egida OSCE şi ONU, au eşuat în Georgia, în august 2008.
În al doilea rând, chiar dacă personal am susţinut independenţa condiţionată a Kosovo, trebuie să recunoaştem că acest proces a făcut Georgia mai vulnerabilă, oferind un precedent pe care Moscova l-a folosit împotriva Tbilisiului. A accelerat calea spre război. Judecând retroactiv, trebuia să avem un plan de rezervă pentru a proteja Georgia de consecinţele propriei noastre politici sau ar fi trebuit să ne mişcăm mult mai precaut.
În al treilea rând, am ajuns la concluzia că modul în care NATO a gestionat chestiunea MAP-ului în timpul Summit-ului de la Bucureşti din 2008, privind Ucraina şi Georgia, a accelerat cursul războiului. Ştiu că preşedinţii Băsescu, Adamkus şi Kaczynski s-au luptat mult pentru paragrafele din Declaraţia finală. La acel moment, speranţa era că mesajul Declaraţiei finale îi va reasigura pe georgieni şi descuraja pe ruşi. Mă tem că nu a funcţionat, dintr-un motiv foarte simplu: toată lumea putea să vadă cât de dezbinată era atunci Alianţa. Nimeni nu a crezut că limbajul folosit era dublat şi de o creştere reală a sprijinului NATO pentru Georgia. De-altfel, NATO nu a ridicat nici măcar un deget când Rusia a intensificat gradual presiunea asupra Georgiei, după summit.
În ultimă instanţă, la Bucureşti, problema majoră a constat în eşecul de a formula un angajament credibil din partea NATO, care să ajute în mod real Georgia pe teren şi care să fi descurajat acţiunile ulterioare ale Rusiei. Pe acest fundal, al unei alianţe divizate, Moscova a concluzionat (foarte corect în opinia mea) că NATO nu era încă pregătită să acorde asistenţă Georgiei, dar că este foarte probabil ca acest lucru să se întâmple în viitor, astfel că, dacă dorea să oprească acest proces, trebuia să acţioneze mai degrabă mai repede, decât mai târziu. Pentru Rusia concluzia a fost că dispunea de un interval limitat de timp pentru a folosi decisiv dezbinarea NATO în scopul opririi procesului integrării Georgiei. Greşeala noastră a fost că nu am dat limbajului de la Bucureşti o dimensiune politică sau chiar militară reală. În niciun moment, în intervalul de timp cuprins între aprilie şi august 2008, Vestul (fie Bruxellesul sau Washingtonul) nu a avertizat Moscova că o eventuală invazie a Georgiei ar fi pus sub semnul întrebării relaţia dintre ele.
(Interviu acordat Revistei 22 în martie 2010)
