Germania, un lider indecis al Europei

Germania traversează o profundă criză de identitate. Nu este sigură pe rolul pe care vrea să îl joace. Principiile politicii externe germane post’89 devin artefactele unei lumi pe cale de dispariție.

Octavian Manea 07.05.2019

De același autor

Cei care așteaptă miracole de la leadershipul german în marile chestiuni care frământa astăzi Europa mai au mult de așteptat. Motivul? „Astăzi, în Berlin nu avem o orientare proeuropeană coerentă.“ Aceasta din urmă este captivă politicii interne care nu a permis un „răspuns european clar“. Scena politică germană a fost dominată în ultimii ani de negocieri de uzură care au absorbit toată energia și atenția necesare politicii internaționale. Blocajul, fragmentarea internă, nevoia de a balansa interesele și direcțiile contradictorii ale coaliției de guvernare au făcut imposibilă coagularea unui consens pentru o politică europeană ambițioasă și vizionară.

Noua realitate se datorează inclusiv schimbărilor în conducerea creștin-democraților, declinului înregistrat de Angela Merkel și ascensiunii noii imagini CDU - Annegret Kramp-Karrenbauer (AKK). Aceasta din urmă este mult mai atentă la „sensibilitățile conservatoare ale propriului partid“, rezervată, prudentă și orientată spre interior, spre scena internă. Poziția articulată de AKK reflectă constrângerile unui peisaj politic formatat, nevoia de a conduce partidul în condiții propice ascensiunii extremelor, în special a AfD-ului (a cărei susținere în Berlin a ajuns la 15-16%), dar și prezenței Die Linke. Sondajele de opinie oferă fotografia unei națiuni preocupate în mod fundamental de chestiuni interne: 36% dintre germani consideră că cea mai presantă problemă este imigrația, 27% criza locuințelor, iar 22% mediul.

În contrast, Angela Merkel este mai pragmaticaă, dar și mult mai puțin ghidată de sensibilități ideologice. Merkel este percepută ca fiind potrivită pentru managementul crizelor, dar un politician lipsit de viziune. Berlinului i se reproșează că a ratat oportunitatea oferită de Macron, momentul de a defini o nouă viziune pentru Europa. Imaginea pe care Berlinul vrea să o articuleze este aceea a unei Germanii „cu picioarele pe pământ“, realistă, dar care, în același timp, contrabalansează o „Franța cu capul în nori“, în căutarea proiectele grandioase. De remarcat răspunsul dat de AKK la scrisoarea deschisă propusă de Macron și care, în mare măsură, reprezintă o repudiere a proiectului francez: „centralismul european, comunitarizarea datoriilor, europenizarea sistemelor sociale și venitul minim garantat reprezinta abordarea gresita. (...) Activitatea instituțiilor europene nu poate pretinde nicio superioritate morală în fața eforturilor guvernelor naționale. O nouă Europă nu poate fi fondată fără statele națiuni. Ele oferă legitimitatea democratică“.

O nouă realitate strategică

La nivelul establishmentului german de politică externă este dominantă ideea că „Statele Unite nu mai furnizează tipul de securitate pe care ne-am obișnuit să îl luăm de-a gata“. Încrederea în Statele Unite și în voința sa de a-i proteja pe aliați și interesele acestora este pusă sub semnul întrebării. Agenda naționalistă de tip „America pe primul loc“ ar putea face decuplarea SUA de Europa mai probabilă. Totodată, există convingerea că multe dintre lucrurile pe care Donald Trump le reprezintă și articulează nu vor dispărea prea curând și că vor rămâne parte din realitatea americană chiar într-un peisaj post-Trump.

Pe de o parte, Brexit-ul este văzut ca o oportunitate în direcția amplificării integrării europene, prin eliminarea obstrucționismului tradițional britanic pe o serie de chestiuni rămase la un stadiu incipient de dezvoltare. În același timp, însă, există o tot mai amplă conștientizare a faptului că Brexit-ul va crea un gol profund în arhitectura de securitate a continentului, inclusiv din perspectiva capacităților operaționale reale.

Ambele sunt premise care conturează un rol proeminent al Germaniei în modelarea Europei. Este și contextul în care decolează discursul despre „autonomia strategică europeană“. Nu există însă un consens foarte clar conturat legat despre ce înseamnă aceasta sau despre nivelul de ambiție. La Ministerul German de Externe se pune accent pe imperativul complementarizării NATO, nu pe substituirea alianței în misiunile fundamentale. Pentru experții din zona de think-tank-uri, autonomia strategică „înseamnă abilitatea de a acționa autonom în gestiunea crizelor din vecinătate“, spune Nicola Koenig, director adjunct al Institutului Jacques Delors din Berlin, și este văzută ca o formulă care are mai degrabă legătură cu managementul crizelor decât cu apărarea colectivă. Iar din perspectiva profilului operațional vizat sunt menționate campanii de tipul celor desfășurate în Libia sau Mali. Pentru zona de lobby industrial cu mare influență în sfera guvernamentală, autonomia strategică presupune capacitatea UE de a deveni o putere globală, independentă de presiunea exercitată deopotrivă de China sau Statele Unite, capabilă să ia decizii autonome. Pentru toți, testul fundamental este conservarea acordului nuclear cu Iranul.

Mahmureala post Război Rece

Germania traversează o profundă criză de identitate. Nu este sigură pe rolul pe care vrea să îl joace. Imaginea „hegemonului ezitant“, indecis rămâne dominantă. Cu atât mai mult, cu cât impunerea austerității ca dietă obligatorie, dar și criza datoriilor suverane au creat ample resentimente în sudul continentului și chiar percepția unui „nou colonialism“.

Mai mult, premisele care s-au aflat în centrul politicii externe germane post’89 – credința că lumea merge în direcția democrației liberale, că multilateralismul și formulele supranaționale sunt obligatorii pentru a rezolva problemele colective, că puterea militară contează tot mai puțin în favoarea celei civile și a ajutorului în dezvoltare – devin artefactele unei lumi pe cale de dispariție, tot mai contestată pe fondul unei Moscove dispuse să atace statu-quo-ul teritorial european sau al unui Washington care își manifestă preferința pentru unilateralism. În general, tendințele de (re)naționalizare a politicii europene și revenirea politicii de putere contravin profund unei mentalități impregnate de sfârșitul istoriei și al unei culturi politice construite în jurul formulelor multilaterale – ONU, UE, NATO. Așadar, „este Germania capabilă să realizeze că perioada post-1989 nu a fost începutul sfârșitului istoriei, cât mai degrabă un miraj sau un scurt – neobișnuit de fericit – moment istoric?“, întreabă Thomas Bagger, fostul director de policy planning al Ministerului german de Externe și actualul consilier de politică externă al președintelui Frank-Walter Steinmeier.

Pe scurt, ne aflăm abia la începutul unei ample dezbateri despre viitorul politicii externe germane. Sunt voci care pledează pentru imperativul unei noi normalități - de a se împăca cu „nevoia Germaniei de a accepta mai multă responsabilitate în afacerile globale“, în direcția pe care o lansa cu câțiva ani în urmă președintele Joachim Gauck. Însă opinia publică este încă departe de a fi pregătită pentru așa ceva.

Opusul responsabilității: marile contradicții

În același timp, politica externă germană continuă să fie marcată de câteva contradicții majore care arată distanța dintre discurs și fapte. În ciuda retoricii pentru mai multă responsabilitate în afacerile globale, a accentului pe valori, câteva tendințe arată în fapt contrariul – Nord Stream 2 și angajamentul alocării a 2% din PIB pentru apărare (ultimele proiecții bugetare chiar arată că Germania nu va atinge nici măcar pragul de 1,5% PIB până în 2024). Această din urmă realitate are probabil legătură și cu faptul că portofoliul finanțelor este deținut de SPD (Olaf Scholz), un partid aflat în cădere liberă în sondaje și astfel motivat să fie intransigent, puțin predispus compromisului și determinat să rămână consecvent imaginarului de partid potrivit căruia cheltuielile pentru apărare sunt marginale. Însă pentru europenii din Est, ambele inițiative pun sub semnul întrebării solidaritatea germană în chestiuni sensibile precum securitatea energetică și apărarea colectivă teritorială. Și asta în condițiile unei lumi transformate, în care „aliații NATO au nevoie de ajutor german. Americanii au nevoie de germani pentru a-și asuma mai mult din povară, pe măsură ce Statele Unite intră în competiție cu China; esticii au nevoie de germani pentru a descuraja aventurismul rusesc; și restul NATO are nevoie de leadership-ul Germaniei“, spune Elbridge Colby, unul dintre arhitecții Strategiei de Apărare a Pentagonului.

În ansamblu, cele două episoade rămân sugestive pentru mindset-ul german, care poate fi descris drept „capacitatea de a trăi simultan în mai multe lumi și de a balansa în același timp interese aflate în competiție“.

Competiția cu China

Un adevăr incomod, tot mai recunoscut la Berlin, este că politica ministrului de Finanțe Wolfgang Schauble de a forța „privatizarea“ și vânzarea unor active strategice pe fondul crizei din 2009 doar pentru a sfârși pe mâna Beijingului a fost o mare eroare. Probabil că nu este un accident faptul că prezența Chinei a crescut decisiv în statele din sud lovite de criza datoriilor suverane (Portugalia, Italia, Grecia, Spania și unde importante facilități portuare au intrat treptat sub control chinez). Beijingul doar a speculat slăbiciunile existente și nevoia de lichiditate pentru a se înșuruba adânc în sudul continentului, poziționându-se ideal pentru etapa următoare - proiectarea influenței în profunzimile Europei. Este o realitate care îngrijorează profund Berlinul și care în timp poate să devină un punct de convergență cu Statele Unite. Rămâne sugestiv faptul că umbra Beijingului a fost prezentă în discursul ministrului german de Externe, Heiko Maas, ținut la Washing­ton cu ocazia aniversării a 70 de ani de NATO: „China devine subiectul secolului XXI pe ambele maluri ale Atlanticului. China este o provocare pe orice subiect. Este important să înțelegem implicațiile acestei realități pentru NATO“. //

Instantaneele de mai sus au fost posibile datorită unui stagiu de documentare la Berlin organizat de Ministerul German de Externe.

Annegret Kramp-Karrenbauer, noua șefă a creștin-democraților germani

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22