De același autor
Poate cea mai importantă dimensiune a summitului NATO de la Bruxelles (14 iunie 2021) ține de adoptarea unei agende a transformării – NATO 2030 – un fel de roadmap care să asigure relevanța alianței pe parcursul anilor 2020. Pe scurt, NATO intră în șantier, într-o perioadă de reamenajare și reconstrucție inclusiv… conceptuală.
Se așteaptă ca anul viitor să fie adoptat un nou concept strategic menit să ghideze alianța dincolo de lumea anilor ’90 (a operațiunilor de menținere a păcii) sau de misiunile de după 11 septembrie 2001 (centrate pe contraterorism și contrainsurgență) și să ofere o viziune pentru era competiției dintre marile puteri. După cum notează și documentul principal al summitului de la Bruxelles – statele membre se află într-o „competiție sistemică” în special cu puterile autoritare, fiind ținta unor amenințări multi-dimensionale venite din toate „direcțiile strategice”.
Platforma de negociere a viitorului concept strategic este oferită de raportul grupului de reflecție (NATO 2030: United for a New Era) instituit de secretarul General al NATO și coordonat de Thomas de Maizière și Wess Mitchell. Recent, cel din urmă a discutat (într-un interviu acordat Eastern Focus Quarterly) imperativele transformării. Mare parte dintre acestea au inspirat și cel mai recent summit al alianței.
Marele elefant din colțul camerei rămâne China. Și acest lucru s-a văzut din plin atât la summitul G7, cât și la summitul NATO. „China și Rusia reprezintă o problemă-tandem pentru Occident. Indiferent dacă se aliază formal între ele, acțiunile lor creează o dinamică de simultaneitate strategică - de a face față presiunilor concurente din direcții diferite”, spune Mitchell. Pe acest fond, NATO, mai ales din perspectiva Washingtonului, oferă o platformă de consolidare a nucleului dur al Vestului care la rândul său „trebuie să dezvolte din nou instrumentele și mentalitatea competiției strategice. Mai mult, trebuie să-și concentreze atenția asupra consolidării strategice și politice în cadrul alianței - folosind NATO ca o platformă pentru întărirea coeziunii Occidentului strategic și politic în condiții de concurență prelungită”.
Ca și în vremea Războiului Rece, componenta „de descurajare” rămâne esența alianței (este menirea articolului 5 și a angajamentului de apărare colectivă), însă datele problemei se schimbă fundamental în anii 2020. „Atât Rusia, cât și China se află în plin proces de impunere a unor realități care neagă avantajele militare tradiționale ale SUA și creează potențialul eșecului descurajării. Ambele puteri au investit în capabilități menite să controleze spațiul și să blocheze accesul în zone de importanță strategică. Vedem acest tipar în strâmtoarea Formosa, în Marea Neagră și în Marea Baltică. Practic, vedem cum puteri continentale mari încearcă să sigileze porțiuni la fiecare capăt al Eurasiei - ideea fiind aceea de a crea ecosisteme prin care să forțeze SUA să concluzioneze că nu ar putea prevala fără eforturi și costuri enorme.”
Totodată, este de așteptat ca presiunea Chinei și rebalansarea către Indo-Pacific să forțeze Washingtonul să se bazeze pe europeni în asigurarea securității Europei. Cu alte cuvinte, o reechilibrare a responsabilităților în interiorul relației transatlantice care deschide perspectiva consolidării pilonului european al alianței. „NATO trebuie să facă parte din soluția la problema simultaneității strategice în cazul unui război major. În opinia mea, obiectivul final ar trebui să fie ceva care se apropie de o diviziune globală a muncii între SUA și partea europeană a NATO, care să permită SUA să acorde o atenție mai mare Indo-Pacificului fără a pune în pericol stabilitatea teatrului european”, crede Mitchell. Într-un astfel de context, rolurile Londrei și Parisului vor crește. Dar rolul central aparține Germaniei – și care și astăzi este vital, fiind hub-ul teritorial și geografic de care depinde securizarea întregului Flanc Estic. „Este indispensabil ca marile state din Europa de Vest, și în special Germania, să poarte o parte din povara pentru apărarea Europei continentale, proporțional cu puterea economică și populația sa enormă.”
Nu în ultimul rând, alianța trebuie să se concentreze pe dezvoltarea și operaționalizarea tehnologiilor disruptive. Este și motivul pentru care la summit s-a decis instituirea unui fond de inovare, dar și a unui DARPA european (incubatorul care s-a aflat în spatele multor tehnologii din vremea Războiului Rece – GPS-ul, internetul sau armele inteligente). Astăzi rachetele hipersonice, inteligența artificială, „roiurile” de drone, imprimantele 3D, quantum computing-ul promit să schimbe fundamental modul în care se poartă războaiele și campaniile coercitive ale viitorului (se vorbește deja de paradigma războiului algoritmic). Dar competiția pentru cine va fi mai bine poziționat să le câștige și în consecință să le descurajeze se dă astăzi. Într-un fel, ca și în urmă cu 100 de ani, când în interbelic se testau mijloace noi (precum portavioanele), dar și metode operaționale revoluționare (precum blitzkrieg-ul), se intră într-o etapă de experimentare. Însă miza este uriașă: „Lecția clară din istorie este că statele care pierd competiția tehnologică pierd nu doar capacitatea de a câștiga războiul în sens tactic, dar și capacitatea de a modela ordinea politică postbelică”.
