De același autor
Este foarte probabil și cel mai important mesaj pe care Antony Blinken l-a avut de transmis lui Xi Jinping în întâlnirea avută cu acesta săptămâna trecută la Beijing. Iar sprijinul a crescut exponențial, pe măsura am plificării dificultăților militare pe care Moscova le-a întâmpinat pe frontul din Ucraina. Diverși oficiali estimează că acesta este în proporție de 90% motivul pentru care Rusia a reușit să susțină efortul de război și să-și reconstruiască economia, în ciuda sancțiunilor.
Tema a fost pe larg dezbătută și la cea mai recentă reuniune G7 de acum câteva săptămâni. Comunicatul final este limpede, statele G7 exprimându-și preocuparea față de transferurile făcute de firmele chineze atât în ce privește materialele cu dublă utilizare, cât și acele componente militare pe care Rusia le folosește pentru a-și dezvolta producția militară. „Acest lucru permite Rusiei să-și reconstituie și să-și revitalizeze baza industrială de apărare, reprezentând o amenințare atât pentru Ucraina, cât și pentru pacea și securitatea internațională. China ar trebui să se asigure că acest sprijin încetează, deoarece nu va face decât să prelungească acest război ilegal de agresiune, cu încălcarea Cartei ONU și să sporească amenințarea pe care Rusia o reprezintă pentru vecinii săi”, se arată în comunicatul G7. În același spirit, ministrul german de externe a cerut Chinei să-și folosească influența asupra Kremlinului afirmând că este „inacceptabil să alimenteze mașinăria de război a lui Putin”. Pentru Statele Unite, miza devine aceea a mobilizării statelor G7 pentru a exercita o presiune concertată asupra Beijingului și firmelor chineze pentru a-și recalibra susținerea acordată Moscovei.
O competiție între blocuri rivale
De fapt, Beijingul aplică în sens invers una dintre cele mai importante lecții pe care Vestul le-a internalizat încă din primele zile ale invaziei – rămâne vitală capacitatea de a furniza aliatului său „adâncime strategică” industrială pentru a realimenta Kievul și pentru a susține rezistența Ucrainei pe termen lung. Treptat, totul capătă aparența unei competiții de anduranță politică, militară și industrială între blocuri, aliniamente rivale mai mult sau mai puțin formalizate.
Este și fotografia pe care a developat-o chiar săptămâna trecută Jake Sullivan, consilierul pe probleme de securitate națională al președintelui SUA, adăugând câteva variabile suplimentare. Dacă în trecut colaborarea militară dintre Coreea de Nord, Iran și Rusia era mai degrabă episodică, cu momente de flux și reflux, în ultimii doi ani se observă o schimbare majoră de paradigmă. Iranul și Coreea de Nord s-au implicat masiv în susținerea războiului de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei furnizând drone, rachete balistice, artilerie. Iar aceasta este o problemă care depășește granițele Ucrainei, devenind una pentru securitatea Europei. „De asemenea, suntem îngrijorați de ceea ce se poate întâmpla în cealaltă direcție: ce va oferi Rusia Coreei de Nord sau Iranului care ar putea să destabilizeze Indo-Pacificul sau Orientul Mijlociu?”, se întreabă Sullivan.
Și Generalul Christopher Cavoli, Comandantul Suprem al Forțelor Aliate din Europa (SACEUR), a oferit în audierea sa în fața Congresului SUA date concrete: Phenianul ar fi livrat până în martie 2024 aproape 3 milioane de proiectile pentru artilerie; și dincolo de rachetele livrate până acum, între Moscova și Teheran există un acord pentru producția a 6000 de drone până în vara anului viitor. În viziunea sa, aceste parteneriate strategice interconectate, ranforsate discret de către China transformă arhitectura de securitate globală și coagulează o „axă a adversarilor” care contestă ordinea internațională postbelică.
Axa răului 2.0?
Tema formalizării unei axe revizioniste al cărei centru gravitațional este ancorat în relația dintre Vladimir Putin și Xi Jinping este tot mai dezbătută în revistele de specialitate. Experții punctează convergența de viziune dintre cei doi și mai ales cauza comună care-i unește în răsturnarea principiilor, a regulilor și a instituțiilor care ancorează actualul sistem internațional.
De altfel, dincolo de relația personalizată dintre cei doi dictatori, sunt și argumente structurale care pledează în direcția acestei simbioze/interdependențe strategice: ponderea pieței chineze pentru exporturile rusești s-a dublat de la 10% la 20% între 2013 și 2021; înainte de invazia în Ucraina, Rusia era cel mai mare furnizor de armament pentru China, iar anul trecut Rusia a devenit principala sursă de petrol pentru China. Mai mult, cifrele din ultimii doi ani expun un veritabil pivot rusesc spre piața chineză – comerțul bilateral era de 190de miliarde de dolari în 2022, pentru ca anul trecut să ajungă la 240 de miliarde de dolari.
Pentru mulți observatori, scenariul de coșmar este cel al simultaneității strategice și care ar supraextinde resursele oricum limitate ale Vestului, putând forța in extremis chiar o decuplare operațională între Statele Unite și Europa: „Un pact de neagresiune între China și Rusia precum și percepția comună a celor două puteri care văd în Statele Unite un inamic, ar putea conduce la o coordonare sporită între teatrele european și asiatic, supra-extinzând și mai mult resursele SUA. Dacă, de exemplu, China decide să facă o mișcare în strâmtoarea Taiwan, Rusia ar putea organiza simultan un exercițiu militar provocator la scară largă în Europa”, exercitând presiuni simultane pe două fronturi, într-un context în care apărarea depinde în mare măsură de capabilități americane, avertizează Alexander Gabuev. //
Spre o criză sistemică
Marile crize regionale ale momentului – războiul din Ucraina, războiul din Orientul Mijlociu, asertivitatea chineză în Indo-Pacific – coincid cu mișcările concertate și tot mai sincronizate pe care puterile revizioniste ale momentului (Rusia, Iran, China) le fac împotriva Statelor Unite și aliaților săi occidentali. Este un moment de maximă tensiune pentru ordinea internațională postbelică și care ne amintește tot mai mult de tendințele văzute în anii ‘30 ai secolului trecut. Triumful politicii de putere, criza democrațiilor și a dreptului internațional, bătălia pentru supremația regională, competiția dintre blocuri și alianțe rivale sunt toate markere ale acelei epoci.
La toate acestea se mai adaugă percepția supraextinderii Washingtonului și a limitelor sale: „Statele Unite ar avea mari dificultăți să se mobilizeze pentru un război în multiple teatre sau chiar să se mobilizeze pentru un conflict prelungit într-o singură regiune, menținându-și în același timp aliații aprovizionați în celelalte. S-ar putea să-i fie greu să genereze munițiile necesare pentru un război între marile puteri sau să înlocuiască navele, avioanele și submarinele pierdute în luptă. Dacă războiul va cuprinde mai multe teatre din Eurasia, Washingtonul și aliații săi ar putea să nu câștige”, avertiza Hal Brands într-un articol publicat în Foreign Affairs.
Este contextul mai larg care îi face pe mulți observatori să vorbească despre imperativul intrării Vestului într-o logică de pre-război și de necesitatea de a se pregăti pentru unul cu adevărat global, în scopul descurajării lui. Iar aspectul industrial este unul esențial. „Fără o bază industrială care să poată produce și repara rapid platforme și muniții, armata americană va fi ca o mare echipă de fotbal care poate juca doar în primul sfert de oră”, spunea Elbridge Colby, unul dintre arhitecții intelectuali ai strategiei de apărare din 2018. Tot mai mult discuția migrează spre ideea coagulării unui arsenal al democrațiilor occidentale care să-și regândească și să-și sincronizeze industriile de apărare, să dezvolte concepte operaționale comune și producții suficiente pentru a face față unui război de uzură. Este foarte probabil ca aici să fie accentul pe care îl va pune administrația Biden în timpul summitului de la Washington – un moment de aniversare a 75 de ani de la înființarea NATO.
