De același autor
Se spune adesea că strategia, în esența ei, înseamnă să faci alegeri dificile. Sir Peter Ricketts, primul-consilier pentru Securitate Națională al Regatului Unit, nota sugestiv în cartea sa „Hard Choices” că arta strategiei se joacă mereu între ambiții și resurse, între ceea ce ți-ai dori să faci și ceea ce poți, de fapt, să susții. Dar, după cum observa și Matthew Pottinger, fost consilier pentru securitate națională în prima Administrație Trump, există un nivel și mai profund: strategia înseamnă, înainte de orice, să decizi ce contează cu adevărat și ce poate fi lăsat pe planul al doilea. Totul trebuie privit printr-o lentilă a prioritizării.
Privind înapoi, la modul în care marile puteri și-au construit strategiile de-a lungul timpului, pare să se contureze un tipar istoric: „Strategia este, în fond, despre prioritizare”, cum rezumă istoricul Beatrice Heuser. Iar în studiul care prefațează Cambridge History of Strategy, pe care îl semnează împreună cu Isabelle Duyvesteyn, Heuser așază tocmai acest mecanism al prioritizării în centrul înțelegerii lor despre cum statele își stabilesc marile direcții. De la conflictele secolului al XIX-lea până la marile decizii ale secolului al XX-lea, firul roșu rămâne același: o strategie nu este doar o listă de intenții, ci implică și un proces conștient de ierarhizare a lor. Un stat trebuie să decidă care sunt obiectivele vitale, ce resurse merită redirecționate spre aceste obiective și ce sacrificii, precum și ce riscuri este dispus să își asume. Este, cu alte cuvinte, un exercițiu continuu de ordonare a priorităților atunci când vine vorba de pace, dar și – mai ales – de război.
Dilemele anilor premergători Primului Război Mondial
Anul 1912 a reprezentat un moment de cotitură în marile dezbateri strategice britanice din ajunul Primului Război Mondial. Contextul structural al epocii – în special amenințarea crescândă reprezentată de Germania Imperială – a obligat Marea Britanie, un imperiu global dispersat geografic, să-și reevalueze opțiunile strategice și să reflecteze în mod serios la alegerile pe care le avea în față. În multe privințe, dilemele din 1912 seamănă izbitor cu cele cu care se confruntă Statele Unite în 2025 – dileme ale căror consecințe ar putea influența profund a doua jumătate a acestui deceniu. Problemele de simultaneitate strategică, posibilitatea declanșării unor conflicte pe mai multe fronturi și nevoia de a stabili priorități strategice au fost și rămân în centrul dezbaterilor purtate de puterile dominante confruntate cu perspectiva adversarilor în mai multe teatre.
Atât atunci, cât și astăzi, fiecare dintre aceste mari puteri s-a lovit de aceeași problemă de fond, descrisă adesea prin formula „Lippmann Gap”: decalajul dintre ambițiile declarate la nivel global și resursele politice, militare și financiare disponibile pentru a le susține. În esență, marile puteri au fost nevoite să-și recunoască limitele și să accepte realitatea că nu pot purta mai multe războaie majore în același timp. În iulie 1912, Winston Churchill sublinia limpede că „nu era în puterea noastră să ducem un război separat împotriva Austriei și Italiei în Mediterana, în același timp cu unul împotriva Germaniei” – argument care pleda pentru susținerea ideii concentrării unei forțe copleșitoare în ceea ce era considerat drept teatrul decisiv al confruntării.
Aceasta este o dezbatere cu ample ecouri și astăzi. În acest context, nu este deloc întâmplător că numărul trei din ierarhia Pentagonului, Elbridge Colby, citează frecvent concluziile la care Churchill ajunsese în 1912 pentru a argumenta deciziile dificile de astăzi: „A înțeles că, dacă rezolvi corect lucrurile în teatrul decisiv, poți să le pui în ordine și pe celelalte. Asia este teatrul decisiv, dar implicațiile vor fi globale”, spunea acesta în 2023.
Revenind la dezbaterea din Imperiul Britanic, extrem de relevant pentru contextul contemporan este modul în care trebuia tratată problema teatrelor secundare. Deși exista un consens privind concentrarea pe teatrul decisiv, întrebarea despre cum ar trebui gestionate teatrele secundare (ce opțiuni, ce nivel de prezență, ce tip de capabilități și arhitectură de descurajare erau dezirabile) a generat dezbateri intense.
Un interes deosebit era acordat acelor teatre secundare în care dinamica rivalității strategice dintre Imperiul Britanic și Germania Imperială, precum și arhitectura marilor alianțe (Tripla Alianță vs Antantă) produceau efecte directe. Spectrul unei Triple Alianțe consolidate începea să afecteze stabilitatea teatrelor periferice. În 1912, bazinul mediteraneean a devenit un veritabil microcosmos al acestor presiuni, mai ales pe fondul prognozelor care indicau că investițiile Austriei și Italiei în Dreadnought-uri (etalonul aur în materie de putere maritimă la acel moment) ar putea înclina decisiv balanța de putere navală, complicând dramatic situația dacă ambele puteri s-ar alătura împotriva forțelor navale franceze și britanice. Noul context l-a făcut pe Churchill să recunoască chiar că „stăpânirea mării în Mediterana ne-a scăpat, de fapt, din mâini”. În definitiv, era un spațiu vital, o rută esențială pentru existența imperiului. Iar dacă Marea Britanie ar fi trebuit să se confrunte simultan cu Germania și cu Austria, flota britanică ar fi fost forțată să fie prezentă „simultan în ambele teatre”, acceptând „riscuri semnificative” în cel secundar, până când confruntarea decisivă ar fi fost tranșată.
Un mix similar între deprioritizare (procesul de a acorda o importanță mai redusă teatrelor secundare, concentrând atenția și resursele asupra provocării decisive) și delegare (transferul responsabilității principale pentru descurajare în teatrele secundare către aliați) îl vedem din plin și astăzi.
Școala teatrului decisiv și viitoarea strategie a Pentagonului
O școală de gândire similară, care percepe totul prin prisma prioritizării teatrului decisiv, domină și cele mai importante decizii ale Pentagonului de astăzi. Este foarte probabil ca multe dintre aceste coordonate să se regăsească și în viitoarea strategie de apărare, ce urmează să fie făcută publică în următoarele săptămâni. Audierea recentă în Congres a adjunctului lui Elbridge Colby, Alexander Velez-Green, confirmă această direcție de ansamblu.
Teatrul decisiv este Indo-Pacificul, iar problema operațională esențială rămâne descurajarea unei agresiuni chineze în primul lanț de insule. Accentul cade acum pe dezvoltarea unor capabilități, a unei posturi regionale și a unor concepte operaționale pentru care adversarul încă nu are răspuns. Din 1991, când SUA și aliații lor au uimit lumea prin operațiunea Desert Storm, Beijingul s-a pregătit metodic pentru a contracara modelul clasic, expediționar, de proiecție a puterii americane. După mai bine de trei decenii, eforturile sale au dat roade: China a desfășurat capabilitățile necesare pentru a bloca și a descuraja intervenția militară americană în regiune. Statele Unite fac eforturi să iasă de pe această traiectorie, încercând să inoveze un nou mod de a purta războiul. Și există semne că schimbarea a început.
Europa și spectrul amenințării ruse compun elementele teatrului secundar. Iar pe fondul consolidării relației dintre China și Rusia, nu este exclus riscul unei agresiuni simultane. În cuvintele lui Velez-Green, „această evoluție subliniază necesitatea ca SUA și aliații lor să fie poziționați astfel încât să descurajeze eficient agresiunea în mai multe teatre simultan”. În această lectură, Europa devine o variabilă esențială în ameliorarea dilemei americane privind simultaneitatea strategică – perspectiva unei agresiuni pe mai multe fronturi. Dar soluția nu este „mai multă Americă în Europa”, ci, dimpotrivă, ceea ce a spus șeful Pentagonului la prima sa vizită la sediul NATO, în februarie 2025: pregătirea europenilor pentru a-și asuma cât mai repede posibil responsabilitatea principală pentru apărarea convențională a continentului. În această logică, angajamentul aliaților de a crește bugetele de apărare la 5% din PIB – o țintă adoptată la Summitul de la Haga – este văzut drept principala rută prin care aliații europeni ai NATO vor ajunge să preia apărarea convențională a Europei. Investiția consistentă de 5% din PIB în capabilitățile militare necesare ar crea condițiile prin care „balanța de putere din Europa se va reorienta clar în favoarea Alianței”. În același timp, SUA nu încurajează nici „mai multă Europă” în Indo-Pacific: „I-aș îndemna să își consolideze capabilitățile regionale, cu accent pe dislocarea și susținerea unor forțe credibile de luptă în teatrul european. I-aș încuraja, de asemenea, să fie atenți la zonele în care prezența sau activitățile Chinei ar putea afecta capacitatea NATO de a apăra Europa – de exemplu, investițiile masive ale companiilor chineze în infrastructura europeană de transport, telecomunicații și energie”, a conchis Alexander Velez-Green
