Despre energie, în Europa și acasă

Zilele acestea, politica energetică în România se construiește mai heirupist decât oricând.

Și în Europa, și la noi, avem două politici în domeniul energiei: cea „corectă“, a specialiștilor, și pe ca­re o vedem prin broșuri; și cea „reală“, cea care chiar se-ntâmplă și în care contează cine e mai rău de gură.

Politica europeană „corectă“ spune așa: vrem o piață funcțională de ener­gie, în care granițele să nu conteze, vrem surse diversificate de energie, să aibă consumatorul de unde alege, și mai vrem reducerea poluării. Reducerea emisiilor se face punându-i pe cei care emit gaze cu efect de seră să plătească; până construim însă o piață funcțională a emisiilor, merge și un sprijin direct pentru cei care nu poluează, în speță regenerabilele.

Piaţa unică

Piața unică înseamnă concurență la producători și furnizori, adică prețuri competitive pentru energie în toată UE 27; dar piața unică presupune întâi și-ntâi desființarea granițelor și a oricăror restricții, legale sau tehnice, de import-export de energie. În piața liberă toți au acces la energie în condiții egale, fără clauze preferențiale și fără subvenții de preț. Liberalizarea e în beneficiul consumatorului, adică dacă avem concurență prețurile scad până la cel mai mic nivel economic justificat, se fac investiții în tehnologii eficiente, producătorii și consumatorii ineficienți sunt scoși din joc dacă nu se adaptează, iar consumatorul primește calitate la cel mai mic preț. Pentru asta, în politica europeană în energie se încearcă spargerea monopolurilor, diversificarea surselor și reglementarea monopolurilor naturale (rețelele). Prețurile de piață la energie stimulează consumatorii să-și îmbunătățească eficiența energetică pentru costuri mai mici. Pentru consumatorii săraci se pot da subvenții de venit. Așa arată, pe hârtie, politica energetică europeană.

În practică, lucrurile stau mai altfel. Contează mai mult influența câte unui grup decât logica bunului simț economic, în Europa ca și la noi; asta, până când realitatea economică ne lovește și facem de nevoie ajustarea la realitate. Ani de zile, sprijinul excesiv pentru energia „curată“ a distorsionat piețele de energie în Europa, ceea ce face ca acum să fie nevoie de noi instrumente administrative pentru a corecta aceste distorsiuni (de pildă, trebuie construite piețe speciale pentru capacități, pentru că altminteri producătorii flexibili de care e nevoie pentru echilibrarea energiei regenerabile intermitente nu ar putea supraviețui, iar în piețe s-a ajuns la situații aberante, cu prețuri negative în anumite momente).

Ce vrem de fapt?

Pe de o parte, sprijinim administrativ măsuri de eficiență energetică, cu subvenții pentru noi tehnologii sau pentru măsuri de reducere a consumului de energie; pe de altă parte, sprijinim și industria energo-intensivă, oțel, îngrășăminte, aluminiu, că altminteri nu mai suntem competitivi, și îi sprijinim prin prețuri mai mici, preferențiale, la energie. Facem scheme de sprijin pentru regenerabile (certificate verzi, tarife feed-in); dar dăm subvenție și pentru minerit, că altminteri moare industria minieră sau cea termo și ne trezim cu oamenii în stradă. Sprijinim regenerabile, cogenerare de înaltă eficiență, mine, energie termo, mari consumatori, ba chiar lăsăm statele membre să-și promoveze și propriul naționalism economic; și ne minunăm de ce prețurile la energie sunt prea mari pentru consumatorii care nu sunt bine organizați într-un lobby. Ne agităm pentru piață unică de energie până în 2014; dar permitem Transelectricelor naționale să împiedice fluxurile libere de energie peste graniță cu congestii mai mult sau mai puțin închipuite, că niciun transportator de energie nu vrea să renunțe la propriile atuuri. Vrem diversificare de surse de energie pentru întreaga Europă; dar Germania și alții negociază individual cu Rusia, dinamitând eforturile europene pentru diversificarea importurilor de gaze. Vrem energie ieftină, dar populismul și fricile iraționale ghidează reglementările mai curând decât bunul simț economic - de aceea s-a gândit Germania acum doi ani să renunțe la energia nucleară sau câteva țări europene să interzică exploatarea gazelor de șist, cu mult înainte să știe măcar de ce resurse dispun.

Meteahna europeană

Din când în când, însă, realitatea ne lovește în cap și are loc câte o „reevaluare“; uneori, ce-i drept, ca urmare a scandalului făcut tot de câte un grup, ale cărui interese au fost serios afectate că balanța s-a înclinat prea mult în cealaltă parte. Exact asta s-a întâmplat la Consiliul de săptămâna trecută: Europa observă că nu are nicio șansă să fie competitivă internațional, câtă vreme sacrifică piețele de energie prin sprijin excesiv (și unilateral, că alții nu fac la fel) pentru energia „curată“. Subvențiile pentru industria regenerabilă, cauzate de ambițiile europene de a lupta și de unii singuri contra schimbărilor climatice, indiferent ce fac SUA sau China, înseamnă sacrificarea industriei și a altor consumatori, fără ca măcar poluarea planetei să se reducă semnificativ, de altminteri. Ei bine, industria s-a pus pe protestat și amenință că se mută în SUA sau China, unde energia e mai ieftină. Protecția mediului, un scop nobil, este totuși și foarte costisitoare și trebuie luate în calcul „la rece“ costurile și beneficiile sale: nu poți interzice gazele de șist, de pildă, considerând riscurile de mediu infinite și neglijând beneficiul unei noi surse de energie. La fel, câtă vreme piețele de energie rămân fragmentate, vom avea zone cu prețuri mari și zone competitive, Bulgaria cu prețuri la energie peste Finlanda, lucru care devine un obstacol foarte serios pentru convergență în interiorul Uniunii și pentru competitivitate internațională a întregii UE.

Despre asta a fost vorba la Consiliul European de săptămâna trecută, deși comunicatul lor suferă de meteahna concluziilor europene: ca să nu supere pe nimeni, încearcă să-i împace pe toți promițând totul. Și prețuri mici, și piață unică, și sprijin în continuare pentru regenerabile, și diversificarea surselor prin interconexiuni, și finanțări mai flexibile pentru eficiență energetică, și sprijin pentru rețelele „inteligente“ prin care consumatorul, având informații mai bune, să-și gestioneze mai eficient consumul pentru reducerea facturii.

Cam greu să atingi toate obiectivele deodată; contează așadar nuanțele din bruxelleza din comunicat. Iar nuanțele sunt: Europa nu se va opune politicilor naționale privind gazul de șist, se vor reevalua schemele de ajutor pentru regenerabile, ca acestea să nu fie exagerate, și se vor face eforturi mai mari pentru interconexiuni fizice, însă fără a leza interesele naționale ale Transelectricelor. Oricum, mai important decât ce s-a vorbit la Consiliu e faptul că până la sfârșitul lui iunie vom avea un prim răspuns cu privire la gazul azer: consorțiul Shah Deniz urmează să decidă dacă preferă ramura sudică TAP sau Nabucco West drept client pentru gazul pe care îl poate produce. Abia după asta vom vedea cât de dispusă e Europa să-și sprijine realmente diversificarea surselor, și în faptă.

Politica energetică în România

Ca de obicei, noi suntem deconectați de ce se întâmplă în jur: politica energetică românească ține mai puțin de opțiuni „corecte“, cât de influența diferitelor grupuri. Varianta „corectă“, cu argumente, e complet irelevantă: tocmai de aceea nu avem o strategie și chiar dacă am avea n-am aplica-o. În ciuda a ce ne spune d-l Niță, cum că a anticipat corect tendințele europene și că reducerea schemei de sprijin pentru regenerabile era necesară și urgentă, în realitate politicienii români și-au dat seama că sectorul termo ineficient și căpușat este scos din piață de regenerabile, iar industria energofagă poate să-și reducă factura de energie prin lobby. E adevărat că sprijinul pentru regenerabile a fost excesiv, dar nici chiar așa, iar ajustarea sa nu are la bază niciun calcul (că dacă ar fi fost vreunul, s-ar fi publicat). Zilele acestea, politica energetică în România se construiește mai heirupist decât oricând, fără studii de impact, fără consultare, fără cost-beneficiu, prin ordonanțe de urgență, într-o mare disperare să sprijine faliții sistemului, pe socoteala celorlalți. E adevărat că nici la UE decizia nu e ideală și contează și acolo influența diverselor grupuri; dar nu se schimbă de la o zi la alta și nici nu poate fi complet lipsită de argumente, cum ne-am obișnuit să fie a noastră. //