De același autor
Thomas Schelling - Premiul Nobel in Economie, 2005
Acordarea Premiului Nobel in Economie in 2005 lui Thomas Schelling a reprezentat, inainte de orice, recunoasterea contributiei spectaculoase si diverse adusa de acesta la dezvoltarea stiintelor sociale prin utilizarea teoriei jocurilor (teoria matematica a deciziilor interdependente), ca instrument al unei mai bune intelegeri a mecanismelor si strategiilor conflictului si cooperarii - doua fenomene centrale in economie, politica si afaceri militare. In acelasi timp insa, premiul a avut o semnificatie aditionala: el a reprezentat recunoasterea relevantei unui grup special de ganditori, care, incepand din anii ’50, au reinnoit radical stiinta si arta gandirii strategice, cunoscuta prin operele lui Sun-Tsu sau Clausewitz, redefinind-o in termenii teoriei jocurilor si formuland astfel un avatar contemporan al acestei traditii, sincron evolutiilor intelectuale si tehnologice ale secolului XX. Lucrand in centre de cercetare asociate Pentagonului sau think-tank-uri precum RAND Corporation sau Hudson Institute si angajati profund in procesul de a articula strategia nucleara si elementele logistice si operationale ale Razboiului Rece, Thomas Schelling, Herman Kahn, Bernard Brodie si colegii lor au creat, practic, o noua cultura strategica, un nou vocabular si o noua modalitate de a gandi probleme concrete de strategie militara si geopolitica. Azi, in absenta familiaritatii cu aceasta cultura si limbajul ei, o buna parte din deciziile si discursul comunitatii strategice este ininteligibila. Aceasta explica de ce, de pilda, discursul lui Donald Rumsfeld, un produs tipic al acestei culturi (el fiind un apropiat al lui Herman Kahn, autorul celebrei fraze “a gandi strategic inseamna sa ai capacitatea de a gandi ceea ce este de negandit” -”thinking the unthinkable”) a provocat atatea perplexitati si frustrari unei mass-media, incapabile sa situeze si sa inteleaga sensul si contextul “necunoscutelor cunoscute” si “cunoscutelor necunoscute” cu care Rumsfeld isi presara interventiile.
Acordarea Premiului Nobel lui Schelling a venit ca o dubla surpriza. Pe de o parte, conform standardelor academice curente, asteptarile erau ca premiul sa fie acordat pentru contributii mai formale, mai abstracte si mai putin aplicate. Pe de alta parte, tipul de aplicatii in care Schelling a excelat a fost de multe ori foarte controversat. Ganditorii exemplificati de Schelling, obisnuiti sa functioneze in traditia lui “a gandi ceea ce este de negandit”, au o lunga istorie de scandaluri generate de pozitii ce au incalcat tabuuri profunde si comoditatea intelectuala a contemporanilor: razboaie totale, strategii de distrugere sistematic-rationala, planificarea unor catastrofe nucleare si strategiile post-catastrofa, mecanica escaladarii conflictelor, maximizarea eficientei folosirii armelor de distrugere in masa, deceptie, minciuna si irationaliate ca factori politici, arta coercitiei, teoria si practica santajului sau analiza utilizarii politice a “nebuniei”, toate au facut parte la un moment dat sau altul din portofoliul lor analitic, provocand indignare si proteste. Dar, asa cum spunea Herman Kahn, faptul ca intoarcem capul si ne facem ca nu vedem nu inseamna ca toate aceste probleme si provocari nu exista si ca nu ne confruntam cu ele in fiecare clipa. Si, mai ales, nu confera nici o superioritate morala celui ce ii acuza pe aceia care iau in serios studierea acestor probleme. Tabuurile si pudoarea intelectuala in aceasta privinta nu fac decat un singur lucru: prin refuzul de a le aborda lucid, ne lasa nepregatiti in fata lor.
Iata de ce, avand de ilustrat intr-un spatiu restrans contributiile exceptionale ale lui Thomas Schelling, este frustrant, dar scuzabil ca renuntam la subtilele si penetrantele sale analize vizand insesi fundamentele gandirii strategice, precum problema coordonarii interpersonale in absenta comunicarii sau spectaculoasa tema a coordonarii intrapersonale, adica intre eul prezent si cel viitor al aceluiasi actor social. Alegem, in schimb, doua teme ce fac atingere cu aceasta zona mai delicata, etern sabotata intelectual de ideologi rupti de realitate, moralisti improvizati, protestatari de vocatie sau pur si simplu de oameni bine intentionati, dar prost informati: mecanica rationalitatii in confruntari totale de tipul razboiului nuclear si dinamica rationalitate-irationalitate in situatii strategice. Facand aceasta alegere, ramanem insa cu regretul ca nu putem atinge si alte teme conexe, cum ar fi aplicarea teoriei negocierii la logica tratatelor privind clima globala, un domeniu in care Schelling a expus atat incoerenta majoritatii solutiilor propuse pentru “stoparea incalzirii globale”, cat si absenta unei intelegeri elementare intre adeptii unor solutii de tipul Protocolului de la Kyoto a conditiilor si consecintelor strategice implicate de propriile propuneri.
Paradoxul echilibrelor strategice
Modul in care Schelling a aratat ca pana si in cele mai radicale si distructive confruntari strategice se pot crea, in mod paradoxal, prin simpla logica a confruntarii si amenintarii reciproce, puncte de echilibru si elemente de cooperare si consens intre cele doua parti constituie o ilustrare antologica a gandirii strategice la lucru. Importanta acestor idei este greu de exagerat, ele influentand profund strategia nucleara a SUA si URSS. In linii mari, la inceput, strategia nucleara era vazuta ca o cursa pentru administrarea primei lovituri. Avantajul strategic, spuneau analiza si doctrina asociata ei, sta de partea celui ce loveste primul. Analizele de tipul celor facute de Schelling diferitelor pattern-uri de rationalitate strategica rastoarna insa aceasta logica. Un exemplu simplu: daca rusilor, spune el, le este creata certitudinea ca, daca initiaza un atac nuclear, SUA vor reusi sa mentina operationala o capabilitate de contralovitura la fel de puternica, ei se vor abtine de la a initia atacul. Aceeasi logica functioneaza si pentru americani. Se ajunge astfel la un echilibru al amenintarii si terorii. Daca “logica primei lovituri” impingea spre o lovitura cat mai rapida, alimentand o spirala a tensiunii intre cei doi adversari, “logica celei de-a doua lovituri” impinge spre retinere. Atata timp cat un principiu de rationalitate primeaza, iar SUA si URSS isi semnaleaza reciproc ca au capacitatea de a administra o contralovitura, putem sta linistiti - avem posibilitatea sa folosim inarmarea nucleara ca instrument al pacii. Aceste concluzii au dus la refocalizarea strategiei SUA de la doctrina initierii unei lovituri masive in cazul detectarii oricarei miscari interpretabile ca preambul al unei lovituri initiate de sovietici, la doctrina crearii, mentinerii si semnalizarii continue a existentei unei capabilitati credibile de a administra o contralovitura. Asa cum era de asteptat, sovieticii s-au aliniat noii situatii. Altfel, fascinatia pentru atacul surpriza a fost anihilata, iar centrul de gravitate s-a mutat, de la incordarea de a nu fi victima unei surprize si de la cursa de a fi primul ce loveste (teoria loviturii decisive), catre un sistem de monitorizare si semnalizare reciproca.
Si astfel s-a ajuns ca “cel mai important eveniment al celei de-a doua jumatati a secolului XX sa fie unul care nu a avut loc”. Cu aceste cuvinte, Schelling a insumat aceasta impresionanta realizare strategica: absenta unui razboi nuclear intre cele doua superputeri ale Razboiului Rece, in conditiile unui cvasi-consens ca acest razboi era inevitabil. Gandirea strategica a gasit o cale de a naviga intre isteria si disperarea celor ce nu vedeau decat nori si ierni atomice si impetuozitatea celor ce spuneau “daca trebuie sa lovim maine, de ce sa nu o facem astazi, si daca o facem azi, de ce nu imediat”. Avem, deci, un exemplu tipic de analiza si paradox strategic de tipul celor iluminate de teoria jocurilor: modul in care doi jucatori rationali se intalnesc intr-un echilibru contraintuitiv, generand o situatie stabila, ce evita distrugerea mutuala prin calibrarea amenintarii cu distrugerea mutuala.
Este foarte important insa de notat ca totul depinde in acest joc de o conditie sine qua non: procesul functioneaza prin premisa unei rationalitati comune. Altfel spus, cei doi jucatori se misca in aceiasi parametri de gandire logica, pot si vor sa comunice prin semnale strategice interpretabile intr-o grila comuna, iar valorile cu care evalueaza situatiile si obiectivele sunt relativ similare. De pilda, ambii aleg stabilitatea conflictului, prefera viata mortii, accepta decodarea si interpretarea semnalelor strategice ca proces central, delimiteaza programatic ideologia de realitatea strategica, separand diagnosticul strategic de propriile dorinte si obsesii s.a.m.d. Si aici este marea problema: ce se intampla cand aceste conditii nu sunt indeplinite? In ciuda diferentelor dintre ele, URSS si SUA functionau in planul aceleiasi logici si al aceluiasi sistem de principii strategice. Comunistii erau totusi o excrescenta politica a civilizatiei occidentale. Cu ei se putea comunica si negocia. Iar faptul ca, pierzand Razboiul Rece, n-au ales sa se prabuseasca aruncand odata cu ei lumea in aer, ci au adoptat in schimb o linie rationala si in ultima instanta civilizata, este confirmarea unica si categorica a acestei realitati. Lucrurile nu stau insa astfel cu noile provocari ce au urmat Razboiului Rece. Intr-adevar, terorismul islamic, provocarea majora ce a venit sa umple perioada de tranzitie pana la (din ce in ce mai probabila) mare confruntare dintre China si Occident, aduce cu el o rasturnare de situatie.
Provocarea “irationalitatii rationale”
Aplicand logica lui Schelling, prima si cea mai importanta observatie este ca, odata cu preeminenta terorismului jihadist in plan geostrategic, echilibrul rationalitatii contrabalansate de irationalitate este bulversat. Logica si valorile actiunilor strategice jihadiste functioneaza ca exceptii la standardele cu care ne-a obisnuit Razboiul Rece. Ele ilustreaza perfect si profund notiunea de razboi asimetric si explica de ce au provocat atatea dezbateri si agitatie in comunitatea militara si de securitate occidentala. De pilda, dincolo de atitudini precum faptul ca nu se face diferenta intre civili si militari, guverne si populatii si nu se respecta conventii ale razboiului considerate “naturale” de occidentali, la nivelul cel mai fundamental, teroristii se bazeaza pe un principiu strain occidentalilor, si anume larga utilizare a doctrinei preferintei mortii in fata vietii, culminand cu folosirea sistematica a sinuciderii ca instrument ofensiv. Paradigmatic in acest sens este ca, in filosofia lor de lupta, conceptul central este “dulcea alternativa”. Conform acesteia, jihadistul nu poate da gres, el fiind confruntat cu “cea mai frumoasa optiune din viata unui muritor: victorie sau moarte in lupta”. Contrastul cu soldatul occidental, pentru care viata si protectia vietii camarazilor sunt un principiu al intregului training si filozofii de lupta, este evident. Mai mult, devierea de la standardele strategice occidentale este proiectata la nivelul intregii strategii a Jihadului. Insasi notiunea de negociere, centrala culturii strategice occidentale, este structuralmente dinamitata atata timp cat instaurarea Califatul Mondial este obiectivul unic, ultim si nenegociabil. Aceasta “irationalitate”, in zeci de forme tactice si contextuale, penetreaza gandirea si atitudinea teroristilor islamici. De aici o radicala schimbare de peisaj strategic.
Au Schelling si scoala sa de gandire ceva de spus despre acest tip de probleme? Nu trebuie sa fie o surpriza ca marea generatie a strategilor Razboiului Rece a teoretizat astfel de situatii inca din anii ’60. Analiza situatiilor strategice de acest tip a generat o intreaga subliteratura cu titluri ca Arta coercitiei, Teoria si practica santajului, Analiza politica a nebuniei, la care Schelling a avut o contributie decisiva, alaturi de autori precum O. Morgenstern, H. Kissinger sau D. Ellsberg. Rezultatele sunt extrem de interesante, confirmand ca introducerea elementelor de irationalitate rastoarna situatiile strategice in favoarea actorului care le introduce. Daca agentul rational A este confruntat cu B, care este imprevizibil si irational intr-un mod strategic si controlat, atunci agentul A pierde avantajul strategic. Aceste concluzii, spune Schelling, incurajeaza construirea de situatii de “irationalitate rationala”. Insasi simpla proiectare a imaginii de irationalitate, de impredictibilitate sau chiar de nebunie iti confera un avantaj. Exemplele abunda. De la filmele de actiune unde Mel “Mad Max” Gibson clameaza “daca nu arunci arma, sunt suficient de nebun sa fac sa sarim in aer”, pana la banale momente ale vietii de zi cu zi unde partenerii conjugali ajung sa-si stabilizeze relatia pe strategii de acest tip, in care ea sau el cedeaza pozitia pentru a evita o noua criza de isterie, lesin etc., toate aceste situatii se revendica de la aceeasi familie de pattern-uri strategice. Si pentru ca in strategie perceptia conteaza la fel de mult ca si actul sau capacitatea de a actiona, cultivarea deliberata a reputatiei de irationalitate (sau, si mai bine, de usoara irationalitate aleatoare) devine centrala in astfel de jocuri strategice. Temele tangente studiate de Schelling sunt si extrem de relevante in acest sens. De exemplu, distrugerea podurilor si cailor de retragere din spatele frontului inaintea unei batalii decisive si apoi difuzarea larga catre adversari a informatiei privind aceasta decizie reprezinta o ilustrare perfecta a unui pattern strategic din aceeasi famile.
Chiar si o superficiala trecere in revista arata cat de centrala este in strategie confruntarea dintre rationalitate si “irationalitatea rationala”. Discutiile privind modalitatile prin care se poate contrabalansa “irationalitatea rationala” constituie astfel unul dintre cele mai spectaculoase domenii dezvoltate la marginea teoriei jocurilor. Implicatiile acestei literaturi sunt enorme. Ea ofera o cheie de intelegere a unui registru larg de situatii conflictuale, de la interactiuni conjugale la intelegerea gramaticii razboiului contra terorismului islamic. De pilda, este stiut ca surpriza loviturii de la 11 septembrie si “nebunia” declararii Jihadului global s-au bazat pe presupozitia ca americanii nu vor avea curajul sa intervina in inima teritoriilor islamice, ca rationalitatea lor ii va face sa ezite in fata faptului ca stiau ce dificultati vor intampina acasa si in lume si ce forte ale irationalitatii vor intalni acolo. De la bun inceput, jihadistii au incercat, in iesirile lor publice, sa-si consolideze o reputatie de “nebuni” pentru cauza lor si de practicanti ai “irationalitatii rationale” a “dulcei alternative”. Raspunsul strategilor americani a aruncat in aer presupozitiile jihadistilor, surprinzand la randul sau prin “irationalul” interventiei decisive “in mijlocul cuibului de viespi” si prin demonstrarea capacitatii de a pune fata in fata, fara rezerve, soldatii ce prefera viata cu fanaticii ce imbratiseaza “dulcea alternativa”. Este greu de spus care ar fi putut fi alternativa la aceasta mutare - altfel decat tot o varianta ai ei, mai moale insa, mai indirecta si foarte probabil mai ineficienta. Conform logicii teoriei strategice, absenta ei ar fi dus foarte probabil la cimentarea unei forme de santaj geopolitic sistematic din partea agresorilor (asa cum esecul ei va duce foarte probabil in aceeasi directie). Mai mult, odata identificata ca practica fezabila si “productiva”, aceasta strategie a santajului terorist ar fi fost imitata rapid si de altii, generalizandu-se. In final, confruntarea ar fi fost oricum inevitabila, insa, prin amanarea ei, costurile, pierderile si sansele de succes ar fi aratat cu totul altfel. Pe scurt, cheia de interpretare oferita de ideile lui Schelling si ale scolii de gandire careia ii apartine nu numai ca ne pune in lumina miezul strategic al evenimentelor, dar, in acelasi timp, ne si ajuta sa construim si sa evaluam scenariile contrafactuale sau viitoare ale acestor evolutii.
Ceea ce functioneaza in cazul interpretarii strategiei conflictului militar functioneaza si in alte contexte. Importanta este stapanirea grilei de decodare si reconstructie conceptuala a situatiilor. Articuland si aplicand unele dintre cele mai importante elemente necesare construirii acestor grile, Thomas Schelling ne-a oferit nu numai posibilitatea de a ne intelege mai bine adversarii si partenerii, dar, in acelasi timp, ne-a pus in fata o oglinda prin care ne putem intelege mai bine pe noi insine. Ca fiinte umane, ca membri ai societatii, ai organizatiilor, ai familiei si chiar in relatie cu noi insine sau cu Dumnezeu, suntem in ultima instanta entitati profund strategice. Arta si stiinta strategiei - adica arta si stiinta administrarii rationale a scopurilor si mijloacelor ce ne ghideaza deciziile si actiunile - sunt in ultima instanta forma cea mai profunda a cunoasterii si intemeierii de sine.
