De același autor
Războiul informațional al Rusiei împotriva României, un stat membru al NATO și UE, este livrat atât cu acuratețea unei bombe ghidate din secolul XXI, dar în același timp purtat pe căi ocolite, non-liniare, în speranța că va semăna confuzie, neîncredere, teamă și conflicte etnice și că va produce sentimente antioccidentale, anti-NATO și antidemocratice.
Un studiu din 2018 realizat de think tank-ul polonez EAST Center și de ONG-ul ucrainean Prism a concluzionat că românii nu sunt cu ușurință afectați de astfel de bombardamente, în ciuda multiplelor lansatoare ale Kremlinului care pornesc de la „specificitățile naționale” și se concentrează „pe exploatarea vulnerabilităților politice și a slăbiciunilor instituționale și democratice.“
Afirmând aceste constatări, Mihai Răzvan Ungureanu, un fost ministru al afacerilor externe al României, director al Serviciului de Informații Externe și premier, precizează că rușii „au înțeles bine complexitățile culturii locale”. El ar trebui să știe bine, întrucât guvernul său a fost ținta unui „șuvoi de minciuni/falsități” din partea Kremlinului (cum ar spune Rand Corporation). Corupția politică din România, problemele economice, problemele sociale, absența educației mediatice și presa clientelară și, în general, neprofesionistă oferă războiului informațional al Kremlinului mijloacele necesare pentru a încerca să-și atingă obiectivele, creând oportunități de „a folosi frustrarea și așteptările împotriva realității”, explică Ungureanu.
Ana-Maria Luca, senior researcher la Global Focus Center (GFC) din București, este și mai explicită, considerând că „oricine este interesat de un război hibrid împotriva României ar putea profita de polarizarea socială și de creșterea apetitului pentru teoriile conspirației.” Practicanții dezinformării sunt, de asemenea, ajutați de neîncrederea cetățenilor în instituții și preferința pentru „figuri politice puternice, autoritare”, adaugă aceasta. Cu toate acestea, cultivarea sentimentelor anti-NATO, anti-UE și antidemocrație în rândul românilor este mai mult decât dificilă, întrucât 85% sunt favorabili apartenenței la Alianță și 60% au o imagine pozitivă despre UE.
În plus, ceea ce complică și mai mult obiectivele Rusiei ține de faptul că cetățenii români - în ciuda neliniștilor față de viitorul democrației, de dezamăgirile față de guvern și de neîncrederea în media - „păstrează un atașament puternic față de societatea civilă și au mare încredere în libertăți”, potrivit Eurobarometrului din 2019. Poate de aceea Moscova nu folosește democrația și instituțiile sale pentru a submina țara. În schimb, își propune să saboteze democrația și, prin urmare, „mașinăria de știri false își face treaba mult mai eficient în România” decât în alte foste state-satelit sovietice, potrivit lui Ungureanu.
Războiul informațional al Kremlinului poate avea cel mai amplu ecou în rândul consumatorilor de teorii ale conspirației, naționaliștilor, extremiștilor religioși, antioccidentalilor, antiliberalilor, antiamericanilor și rusofililor, mulți dintre aceștia aflându-se printre cei 27,2% care sunt încă nostalgici după epoca comunistă. Acest lucru explică de ce sunt principalele ținte ale războiului informațional rus.
Dacă dezinformarea nu prea are succes, propaganda rusă stă și mai rău
În timp ce dezinformarea și știrile false au puține grupuri-țintă receptive, propaganda Kremlinului se confruntă cu un set de obstacole suplimentare, aparent insurmontabile, care o determină să renunțe la cultivarea unor sentimente proruse, explică Ungureanu. În cele din urmă, este puțin probabil ca românii să adopte „o soluție rusă” la diferite probleme sau să vadă în Moscova un prieten, adaugă el. Ana-Maria Luca (GFC) este de acord că românii „în general nu reacționează pozitiv la narațiunile care portretizează Rusia, Putin și Kremlinul într-o lumină bună”, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care propaganda rusă este „timidă”. Un studiu al GFC din 2018 a stabilit că „propaganda prorusă are șanse mici de succes”.
Românii nu au o animozitate față de ruși, dar au motive întemeiate pentru a nu avea încredere în Moscova și de a o percepe ca o amenințare continuă. Ei își amintesc de predilecția „ursului” de a rămâne pe teritoriul național mult peste termenul cuvenit - trupele sovietice au părăsit România abia în august 1958 - și de exploatarea țării, în special de jaful și furtul sovieticilor în anii de după izgonirea naziștilor în 1944. Ei au devenit o forță de ocupație, care, împreună cu KGB, a jucat un rol activ în preluarea puterii în 1947 de către un partid comunist mic și marginal. Nici pierderea Basarabiei în 1940 către Rusia, după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, nu este uitată și nici eșecul continuu al Moscovei de a returna tezaurul - în jur de 92 de tone de aur - pe care l-a deținut din timpul Primului Război Mondial, când Bucureștiul l-a expediat spre Est pentru „păstrarea lui în siguranță”, împreună cu alte comori.
O dovadă a ineficienței generale a propagandei ruse a fost eșecul său absolut în a pleda cu succes în numele Partidului Social Democrat (PSD) în timpul alegerilor prezidențiale din 2019, încheiate prin înfrângerea decisivă a candidatei PSD, Viorica Dăncilă, de către președintele în funcție, Klaus Iohannis. Un alt exemplu de propagandă eșuată a fost încercarea ambasadei ruse, din decembrie 2018, de a testa opinia publică pe măsură ce se apropia cea de-a 75-a aniversare a sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial. Luca evidențiază modul în care o postare pe Facebook menită să risipească „mitul” că în timpul războiului, dar și după terminarea acestuia, trupele sovietice au violat și abuzat civili „s-a dovedit fără succes”.
Afirmația despre scoaterea de la naftalină a „miturilor despre atrocitățile soldaților sovietici - eliberatorii Europei de fascism” - amintește de propaganda nazistă a lui Joseph Goebbels. Comunicatul ambasadei spune că propagandiști ostili antisovietici și antiruși „încearcă să convingă oamenii că Armata Roșie a fost o adunare de hoți și violatori care nu aveau milă față de populația civilă”. Și totuși, trupele sovietice, de fapt, au violat, furat și jefuit români, așa cum au făcut-o și împotriva cetățenilor din alte țări pe care „le-au eliberat”, după cum au documentat cercetători și jurnaliști precum câștigătoarea premiului Pulitzer, Anne Applebaum, care relatează trecerea trupelor roșii prin țările europene în cartea ei publicată în 2012, numită Cortina de fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956.
Cu toate acestea, eșecul nu îi împiedică pe Sputnik și pe partenerii lor de propagandă și dezinformare să tragă în continuare în speranța că-și vor atinge o țintă. Problema nu se rezumă doar la faptul că războiul informațional al Kremlinului se bazează pe jumătăți de adevăr, minciuni directe, denaturarea adevărului și farsă, ci și că generează afirmații extravagante. Cine ar putea rezista să accepte veridicitatea noțiunii exprimate într-un editorial Sputnik că „rusofobia merge mână în mână cu antisemitismul”?
Istoria și experiențele românilor cu Rusia reprezintă un scut organic antidezinformare și antipropagandă a cărui forță este deosebit de semnificativă având în vedere patru probleme esențiale, în curs de desfășurare.
• Una ține de absența „mijloacelor de a discerne ceea ce este real și ceea ce este fals”, explică Ungureanu.
• A doua este că „percepțiile pot fi ușor deformate într-o societate încă tulburată de consecințele actuale ale practicii comuniste de a descuraja gândirea critică și de a hrăni, în schimb, mituri naționaliste despre conspirațiile secrete ale marilor puteri împotriva eroilor naționali curajoși care apără excepționalismul românesc”, concluzionează un raport GFC din 2018.
• A treia ține de lipsa generală de alfabetizare media și predispoziția populației majoritare de a acorda atenție senzaționalului, emoționalului și divertismentului, spune Ungureanu.
• Nu în ultimul rând, există „multe canale care promovează un amestec de naționalism românesc cu accente anti-SUA și antioccidentale”, spune Luca.
Alte mijloace media sunt în mare parte neprofesioniste, controlate de moguli și politicieni corupți, mulți dintre jurnaliștii lor fiind predispuși să se compromită și să se vândă celor care plătesc mai mult. Ele contribuie la „răspândirea zvonurilor, a realităților alternative și a teoriilor conspirației... care fac adevărul foarte greu perceptibil”.
Cu toate acestea, există acele câteva mijloace media, jurnaliști și instituții interne care urmăresc și expun războiul informațional al Rusiei, oferind o linie defensivă subțire. E nevoie de mult mai mult pentru a combate proactiv acțiunile Kremlinului.
Implicațiile pentru politicile publice din perspectiva combaterii războiului informațional sunt greu de precizat și trebuie să rămână flexibile din mai multe motive: metodele Rusiei se adaptează la schimbarea contextului socio-politic, cultural și economic al României, dar și a mediului internațional; obiectivele Kremlinului se pot schimba în timp; tehnologiile media continuă să evolueze, modificând metodele utilizate și răspunsurile disponibile; iar interesele, preocupările, valorile, credințele și atitudinile publicului sunt în continuă schimbare.
Lista de 13 recomandări formulată de Center for European Policy Analysis (CEPA), precum și cele ale altor lucrări care tratează subiectul pot să ofere un punct de plecare. Aceste recomandări sunt dificil de aplicat în România, având în vedere contextul social-politic, cultural, juridic și de afaceri, comportamentul instituțiilor guvernamentale și contextul mai larg al politicii europene. Cert este că înțelegerea și contestarea puternică a dezinformării, a informării eronate, a știrilor false și falsificate și a propagandei poate fi cel mai mare test cu care se confruntă democrațiile lumii în secolul al XXI-lea... mai ales acum când trebuie să se apere împotriva războiului informațional purtat deopotrivă de Rusia, cât și de China. //
Dr. Peter Gross este profesor emerit la Universitatea din Tennessee. Este fellow nerezident la Centrul pentru Media, Date și Societate de la Universitatea Central Europeană (Viena); editorialist pentru Transitions Online; și coeditor al Journal of Romanian Studies. A scris pe larg despre evoluția presei est-europene de după 1989.
Articolul a fost pentru prima dată publicat, în limba engleză, în Georgetown Journal of International Affairs.
