De același autor
Privitor la marele şantier Palace-Center (abandonat azi la jumătatea construcţiilor din cauza crizei), intelectualii ieşeni şi-au manifestat public îngrijorarea din următoarele motive: este prea aproape de Palatul Culturii, monument istoric de prim rang; va acoperi faţada sudică a respectivului palat; va popula mult prea dens zona centrală a Iaşiului; şi, în cele din urmă, argumentul sensibil: va fi în puternică disonanţă stilistică cu centrul istoric al Iaşiului. La acest ultim argument trebuie adusă în discuţie şi noua sală de spectacole a Teatrului Naţional din Iaşi. Este vorba de un paralelipiped din panouri prefabricate din lemn la interior şi tablă vopsită negru la exterior, scandată de nişte şipci de lemn înşurubate. Şi această clădire se află prea aproape de un monument, chiar dacă nu blochează nicio perspectivă majoră. La intersecţia dintre minimalism şi poverism, arhitectul Angelo Rovenţa a dotat Iaşiul cu un manifest de artă contemporană care îşi asumă menirea de a contraria, de a provoca, de a şoca.
Spun aceasta din perspectiva spectatorului „inocent“, dar şi în virtutea unui discurs pe care modernismul şi l-a asumat. Am ales acest exemplu de arhitectură modernă fiindcă este vorba de premiul celei mai recente bienale de arhitectură (BAB 2008).
Dezbaterea de data aceasta nu s-a plasat între un front intelectual mai larg şi edilii secondaţi disimulat de investitori şi tăcut de arhitecţii ce-şi pun totuşi creionul şi compasul în slujba mega-proiectului Palace-Center, ci pe faţă în sânul breslei şi cu participare mai discretă a celor din afară ei. Cei care critică teatrul lui Rovenţa invocă aproximativ ceea ce se invocă şi în cazul mega-proiectelor urbane. Cei care-l apără îl socotesc o realizare de vârf a ultimilor doi ani, după cum atestă premiul bienalei de arhitectură de la Bucureşti.
Cum discernem între cele două demersuri? Cum facem criteriul estetic operativ, când baza artei provocatoare este libertatea de expresie? Libertatea de expresie nu include oare şi alegerea kitsch-ului, alegerea oricărui registru estetic imaginabil? Care este criteriul raţional prin care o clădire neoclasică, cel mai răspândit stil de arhitectură la noi, ar avea întâietate în faţa oricărui modernism / post-modernism, a cărui valoare este încă subiect de dezbatere? Pe de o parte, libertăţile succesive dobândite de individul civilizaţiei liberale şi necesara relativizare a sistemelor de valori au dus în mod evident la blocarea demersului raţional de a defini un interes public de ordin estetic. Pe de altă parte, perspectiva evoluţionistă şi progresivistă asupra naturii umane a avut drept consecinţă ca ceea ce este mai recent să fie socotit mai bun decât ceea ce este mai vechi. Dacă omul este mai bun, mai performant, mai avansat pe măsură ce trece timpul, cum să nu fie mai bun ceea ce face sau produce el? Aceasta este o dogmă a lumii europene răspândită din Renaştere încoace. Pentru a reveni pe tărâmul patrimoniului arhitectural, nu trebuie decât să ne amintim că Da Vinci şi Bramante, Rafael şi Michelangelo, succesivii autori ai proiectului bazilicii San Pietro, nu şi-au pus întrebarea dacă e bine sau rău să se dărâme bazilica constantiniană pentru a o înlocui cu o construcţie nouă. Când, aşadar, şi de ce a hotărât societatea europeană că monumentele vechi merită păstrate în materialitatea lor şubredă, în pofida inevitabilei tentaţii a înnoirii?
Prima observaţie, de bun-simţ, constă în faptul că o bună parte a societăţilor noastre progresiste acuză totuşi un disconfort limpede în faţa anumitor forme de progres. Neplăcerea aceasta este resimţită şi la nivel estetic. Gusturile private nu se discută (chiar dacă pot fi judecate de observatori), aceasta o ştiau şi romanii, dar gusturile publice? Cu acestea cum rămâne? Conflictul de interese este evident în acest caz. Or, arhitectura se înscrie în categoria alegerii estetice publice. Ceea ce este frumos pentru proprietar poate fi urât pentru vecin. De aceea, acesta din urmă se poate plânge că i se impune alegerea estetică a celui dintâi. Vecinul (în sensul larg de vecinătate, conlocuitori ai unui oraş) nu poate de bună seamă merge cu ochii închişi pe stradă. Strada şi ceea ce se vedea din ea este şi bunul celui care se află pe stradă, în mod special al celui care se află aproape zilnic pe o stradă anume, adică locuitorul oraşului respectiv şi al vecinătăţii respective.
Între teatrul lui Angelo Rovenţa şi un mega-proiect modernist de dezvoltare urbană este o mare diferenţă de conţinut, imperceptibilă însă pentru privitorul neavizat din cauza asemănărilor formale. Această diferenţă constă în modestia asumată a demersului arhitectural semnat de Angelo Rovenţa, care se exprimă prin materiale (conglomerat de lemn şi tablă vopsită ca învelitoare a acoperişului şi peretelui exterior) şi structură (perete portant şi grinzi de lemn). Decisiv în evaluarea acestei diferenţe este faptul că teatrul lui Rovenţa este demontabil fără a produce un fir de moloz (lăsăm la o parte aici faptul că intenţia iniţială a fost de a construi o sală de teatru provizorie până la restaurarea teatrului vechi, un provizorat însă care în condiţii de întreţinere corectă poate să dureze şi 200 de ani, după declaraţiile arhitectului). Este o încercare fără pretenţie de perenitate, adică îşi asumă plenar impasul progresului în zilele noastre. Ceea ce vrea el să spună este că nu ştie dacă ceea ce face este „mai bine“ decât ceea ce s-a făcut în trecut. Din păcate Angelo Rovenţa nu a dus îndrăzneala până acolo încât să facă un teatru biodegradabil in situ.
Spuneam mai sus că diferenţa esenţială dintre cele două proiecte nu poate fi văzută de trecătorul fără cunoştinţe de istorie şi teorie a arhitecturii la nivel de cultură generală. Aici se ridică a doua interogaţie: cui îi revine sarcina să definească gustul public.
Pentru cea mai mare parte a istoriei omenirii, enunţul juristului Ulpian s-a aplicat şi în materie estetică: quod principi placuit legis habet vigorem. Din momentul în care naţiunea a devenit suverană, ea a preluat rolul principelui, dar şi-a exprimat suveranitatea prin reprezentanţi. În domeniul artei, naţiunea şi-a spus cuvântul prin funcţionarii specialişti. Acest model de gestiune a esteticului public a apărut în secolul al XIX-lea şi a funcţionat cu succes în statele cu lungă tradiţie administrativă, un bun exemplu pentru noi fiind Franţa. În lipsă de imaginaţie, cel mai bun lucru pe care îl poate face un funcţionar onest este să prezerve. Astfel s-a născut grija pentru prezervarea patrimoniului arhitectural. Ceea ce a dat însă vigoare conceptului de conservare este ideea că ar exista un bun al naţiunii întregi. Supremaţia regală în materie de proprietate a fost transferată naţiunii. În materie de artă, funcţionarii specializaţi gestionează acest drept eminent al naţiunii. Fără conceptul de bun cultural al naţiunii şi, ca urmare, o necesară limitare a dreptului de proprietate individual, nu există nicio justificare a acţiunii de conservare a patrimoniului arhitectural.
Aşadar conservarea patrimoniului arhitectural este o chestiune de voinţă politică, este, în cele din urmă, o decizie suverană.
Naţiunea ia această decizie prin reprezentantul ei desăvârşit: statul. Statul, prin conducătorii lui vremelnici, decide care este opţiunea estetică a naţiunii la un moment dat. În cazul Parisului, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, falsul baron Hausmann, prefect al departamentului Seine în vremea lui Napoleon III, a decis că este interesul naţiunii să se dărâme acele case vechi, mici şi greu de supravegheat, şi să se construiască bulevarde mari cu case aliniate la faţadă şi de înălţimi egale. Era în această restructurare a oraşului şi un interes politic de moment. Noile străzi largi şi drepte permiteau un mai bun control poliţienesc al oraşului. Mai apoi, naţiunea franceză, prin alţi conducători vremelnici, a hotărât că e mai bine să fie totuşi prezervate şi clădirile vechi, adică acele clădiri care spun prin varietatea formelor istoria oraşului. După model franţuzesc, mai toată Europa a intrat în era protejării patrimoniului. Secolul XIX şi-a permis încă luxul de a-şi alege patrimoniul pe care vroia să-l prezerve. Astfel, cu mare contribuţie ştiinţifică occidentală, în Atena patrimoniul antichităţii clasice a fost curăţat cu meticulozitate de toate adaosurile bizantine, medievale şi otomane. Aici acţiona întreaga conştiinţă istorică a Europei, era vorba de patrimoniul umanităţii, care ridicase la rang de valoare supremă clasicismul antic. Câteva decenii mai târziu, aceeaşi umanitate şi-a dat seama că a greşit şi a început să prezerve straturile succesivelor civilizaţii. Dincolo însă de aceste inevitabile ezitări şi variaţiuni justificate ideologic ale ştiinţei prezervării patrimoniului, s-a impus conştiinţei europeanului că vestigiile trecutului, clădirile transmise din generaţie în generaţie sau anumite forme de organizare ale oraşului sunt bunul unei comunităţi (orăşeneşti, regionale, naţionale sau mondiale), iar autoritatea publică este garantul prezervării bunurilor acestei comunităţi. În cele din urmă, acest patrimoniu a fost definit ca element constitutiv al calităţii vieţii din oraşul respectiv şi trimis în sfera drepturilor căpătate de indivizi prin apartenenţa lor la o comunitate.
Aici revine în discuţie exemplul de mega-proiect urban evocat la început, Palace-Center din Iaşi, la care se adaugă cazurile similare din Bucureşti (construcţiile de lângă Biserica Armenească, de lângă Catedrala catolică Sfântul Iosif, la intersecţia străzilor Maria Rosetti şi Toamnei, construcţiile care se pregătesc lângă Şcoala Centrală sau cele în perimetrul străzilor Eminescu/Dorobanţi/Broşteanu şi în spatele Palatului Ştirbey) şi din alte oraşe. Aceste demersuri arhitecturale contemporane sunt în mod evident vizual agresive faţă de contextul urban în care sunt amplasate (monumentele istorice din proximitate şi zonele protejate), dar nu numai vizual, ci şi prin întreg angrenajul logistic: trafic, utilităţi publice, poluare.
Care sunt argumentele în favoarea lor? Două categorii de argumente sunt avansate, ambele mai degrabă sotto voce. Întâi, că ele ar reprezenta evoluţia naturală a oraşului, că sunt proiecţia schimbărilor din societatea românească a ultimilor ani, deci răspund imperativului progresului. În al doilea rând, că aceste mari construcţii ar impulsiona economia oraşului şi că ar participa astfel la bunăstarea locuitorilor lor. Autoritatea publică românească se găseşte astfel în impas. Unde se află progresul? În protejarea monumentelor sau în dezvoltarea economică şi prin urmare arhitecturală a oraşului? Dilemă evident falsă, a cărei falsitate însă se ascunde în spatele unui munte de documentaţii de oportunitate şi necesitate a clădirii X sau Y în respectiva zonă a oraşului vechi! Oraşul nou se poate aşeza în afara oraşului vechi. Autoritatea publică, propunând un plan în această privinţă, ar fi deschis posibilitatea concurenţei între două forme de progres - „oraşul vechi“ şi „oraşul nou“. O dovadă că un astfel de demers e posibil o reprezintă proiectul La Défense, un oraş nou ridicat la porţile Parisului istoric. În cazul românesc, concursul Bucureşti 2000, o restructurare a spaţiilor din perimetrul aşa-zisului „centru civic“ conceput de Ceauşescu, ar fi putut reprezenta o astfel de alternativă. Autorităţile publice nu au promovat acest proiect!
Statul român nu a propus niciun proiect coerent de conservare a patrimoniului arhitectural, niciun proiect de dezvoltare urbană. Studiile care s-au făcut în cadrul Universităţii de Arhitectură şi în celelalte instituţii abilitate nu au reuşit să acopere în detaliu toate zonele de interes patrimonial din Bucureşti sau nu au reuşit să întrunească consensul breslei. Dar mai grav de atât, autoritatea publică nu a făcut decât să încerce să eludeze prevederile acestor studii în funcţie de interesele financiar-imobiliare distribuite aleator pe harta Bucureştiului. Ceea ce a lipsit cu desăvârşire este voinţa politică de a aplica o strategie de dezvoltare a oraşului. La rândul ei, această lipsă a decurs din haosul legislativ privitor la proprietatea privată. Voinţa politică s-a concentrat numai pe grija de a proteja beneficiarii exproprierilor comuniste. Autoritatea publică a sacrificat astfel interesul general în favoarea intereselor de grup şi afinitate politică.
Din acest punct de vedere, ceea ce se întâmplă însă azi în România este un simptom al eroziunii autorităţii publice, în speţă a statului. Toader Paleologu descria acest fenomen şi-l denunţa ca pe un pericol major al societăţilor europene contemporane, într-o conferinţă ţinută în 2009 la Teatrul Naţional. Globalizarea, formă de societate pe care progresul o înscrie cu seninătate în manualele de istorie, numără însă printre victimele sale naţiunea, ea însăşi pretinsă cucerire a progresului acum 200 de ani! Şi drept corolar al morţii, nu se ştie cât de sigure, a naţiunii, se înscrie declinul statului-naţiune. Putem admite că exemplul românesc e atipic, deoarece statul post-comunist este un stat deja erodat. Odată cu proletariatul industrial s-a dus şi statul său şi a lăsat în urmă clanurile intereselor de grup conjugate cu forţele globalizării economice. Dar este frapant să constaţi simptome asemănătoare şi în statele cu veche tradiţie şi continuitate ale Europei Apusene.
In ultima vreme, în apărarea patrimoniului arhitectural, dincolo de resturile autorităţii publice prăbuşite, s-a auzit timid geamătul sufocat al oraşului. Ceea ce a produs acest geamăt este teroarea pe care o creează cantitatea şi dimensiunea şantierelor generate de aceste proiecte. Reacţia societăţii se datorează şi faptului că două valuri de agresiuni edilitare, construcţiile megalomane ale lui Ceauşescu din anii 1980 şi invazia intereselor imobiliare din anii 2000, s-au succedat la scurt timp unul după altul, astfel încât agresiunea de azi reînvie coşmarul agresiunii de acum 30 de ani. Ele constituie cea mai rapidă şi masivă transformare a oraşului. Aceasta corespunde de altfel bulversării sociale din aceeaşi perioadă. Oraşul Bucureşti a pierdut majoritatea elitei intelectuale şi profesionale de acum 40 de ani din cauza persecuţiei politice, a exilului politic din anii 1970 şi 1980 şi apoi a celui economic din anii 1990. Astfel, înaintea monumentelor, Bucureştiul a fost văduvit de cei care le purtau memoria. De aceea ne pare atât de înfundat şi slab strigătul de disperare al societăţii bucureştene, sunt prea puţine vocile.
Pentru cei care s-au stabilit în Bucureşti în ultimii ani pietrele sunt mute, iar interesul de a-şi găsi o locuinţă îi face să privească pentru început cu simpatie dezvoltarea imobiliară. Vor ajunge să regrete când cartierele şic de azi vor fi cele mai poluate, zgomotoase şi periculoase zone ale oraşului, dominate de un trafic infernal, iar apartamentele lor, cele mai costisitoare din punct de vedere al întreţinerii. De fapt nici măcar nu este vorba de vreo alegere estetică, ci de o teribilă orbire.
Hanurile fanariote, căsuţele balcanice, „întunecatul“ Ev Mediu ascuns prin cotloanele vreunei biserici, clădirile strălucirii aristocratice şi ale confortului burghez din anii de aur ai României moderne, golite de rafinatele şi şcolitele elite ale Bucureştiului de altă dată, se înclină şi ele în faţa structurilor de oţel, beton şi sticlă. Mai au puţin şi vor pleca şi ele spre cimitirul istoriei alături de cei care le-au însufleţit odinioară. Umbra de îndoială care ar trebui să se strecoare în sufletele celor care trec pe lângă vreo casă dintre acestea care se duc este dacă nu cumva viaţa lor, a celor indiferenţi azi, nu le-ar fi fost mai frumoasă în preajma lor, în prezenţa lor. Cine are urechi de auzit să audă! Dar nu au plecat încă toate. „Progresul“, această ancilla a tuturor ideologiilor, nu şi-a spus ultimul cuvânt. Să vedem ce ne rezervă viitorul. //
Dr. Petre Guran este absolvent al Facultăţii de Stiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, cu studii de masterat şi doctorat la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris şi la Universitatea Ludwig Maximilian din München; cercetător ştiinţific grad III la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, membru al Centrului de Studii Elenice al Universităţii Princeton din SUA şi conferenţiar invitat în departamentele de istorie şi istorie a artei ale aceleiaşi universităţi (2004-2006); director al Uniunii Arhitecţilor din România (2008-2010); consilier personal al ministrului Culturii (2009); doctor în istorie (2003), cu o teză intitulată Sfinţenie regală şi putere universală în lumea ortodoxă, susţinută la EHESS, Paris; alumnus al Colegiului Noua Europă, coordonator al sesiunii româneşti a programului Primul Colegiu de cetăţenie europeană sub egida Consiliul Europei; membru junior al World Academy of Art and Sciences; unul dintre iniţiatorii şi primul director al Institutului de Studii Liberale; autor a peste 20 de studii de specialitate în franceză şi engleză dedicate antropologiei faptului religios şi istoriei intelectuale a formelor de putere în lumea bizantină, cu numeroase studii, articole şi recenzii în română, pe teme de actualitate politică şi religioasă; coordonator şi editor al culegerii de studii L’empereur hagiographe. Culte des saints et monarchie byzantine et post-byzantine, Colegiul Noua Europă, 2001.
