De același autor
Cred că singurul comentariu aplicat pe cea mai recentă carte a Anei Blandiana, ”Fals tratat de manipulare”, nu s-ar cuveni să fie decât o altă carte. Scrisă de cineva care, conectat la tensiunea maximă care pulsează în fiecare pagină, se simte în stare să preia și să ducă mai departe (auto)analiza pe care ne-o propune și la care ne provoacă autoarea. O analiză împinsă până în cele mai tainice fibre ale sufletului nostru și a lumii în care am trăit ieri și în care trăim astăzi. Blandiana o face. Și ne împărtășește privindu-ne în ochi calupuri întregi dintr-o viață care s-a consumat, aproape constant, sub semnul traumei. Pentru cei care asociază automat numele ”Ana Blandiana” de cel al triumfului în cariera literară, deci în viață, lectura volumului va provoca un șoc. Știau, mă gândesc la cei de dinaintea lui decembrie '89, că poeta mai are din când în când ”unele probleme” cu aparițiile editoriale sau în reviste, că îi poartă poeziile copiate de mână tocmai pentru că volumele ei au dispărut din librării. Dar de aici și până la calvarul pe care l-a trăit într-o dimensiune cvasi-cotidiană este o distanță pe care puțini și-ar fi imaginat-o. Până la urmă, ”Falsul tratat de manipulare” este, din punctul meu de vedere, un ”Tratat de supraviețuire”. O supraviețuire de-a lungul căreia sentimentul de care nu a reușit să scape aproape nicio clipă a fost cel al umilinței. L-am sesizat invocat încă din primele pagini; i-am observat cadența revenirii la intervale extrem de scurte; în final, l-am perceput ca pe un leit-motiv, ca pe una din bornele care au jalonat întregul drum prin viață al Anei Blandiana. ”Umilința”! Starea de veșnică umilire care i-a fost indusă de mulți, atât de mulți dintre cei cu care și-a încrucișat pașii. Dușmani declarați ce nu încercau nici măcar să-și drapeze resentimentele, duplicitari colegi de breaslă, ”tovarăși de drum” în înflăcărate proiecte, prieteni...
Nu știu dacă am să reușesc să scriu vreodată cartea pe care, urmând pilda Anei Blandiana, toți cei care am fost direct implicați în cele întâmplate în România după 22 decembrie 1989 ar trebui s-o scriem. Ar trebui pentru ca niciodată suferința și idealurile acestui popor să nu mai poată fi atât de lesne batjocorite, răstălmăcite și deturnate așa cum s-a întâmplat. Până atunci, doar câteva sumare notații asupra tulburătoarei confesiuni semnată ”Ana Blandiana”.
O primă observație ține de definiția surprinzătoare pe care o dă manipulării. Îi va contraria pe cei care așteptau o carte despre tehnicile absconse pe care un regim politic (oricare ar fi el) le folosește pentru a transforma un număr tot mai mare de conștiințe în oarbe mase de manevră, dar îi va interesa în cea mai mare măsură pe toți cei care, asemenea ei, și-au repetat mereu și mereu o obsedantă întrebare: ”Cât din ceea ce am trăit a fost un rezultat al voinței mele și cât se datorează influențelor, presiunilor și manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Și nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer și la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.” Interogația este crucială. Și mi se pare obligatorie atât pentru cei capabili să conștientizeze faptul că sunt supraviețuitorii marcați de tare indelebile ai lagărului comunist, cât și pentru cei de astăzi, crescuți într-o țară liberă, vulnerabili mai mult decât își pot imagina în fața intereselor celor care le prefigurează destinul. Dar ce dă o valoare cu totul aparte întrebării originare a cărții este perspectiva filozofică pe care Blandiana o deschide când etalează sensurile vaste pe care le dă manipulării: ”Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, dușmani sau prieteni, instituții, cărți, credințe, idei: fiecare ieșire din singurătate și fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reușită, alteori nu – de a mă schimba și de a mă transforma în purtătoare unui alt destin... Manipulată de alții sau numai de propriile mele iluzii...”. Nu mai este vorba de ”manipulare” în sensul cel mai rudimentar al cuvântului – este punerea în discuție a întregului proces de formare, de devenire a individului într-un univers în care este supus, din prima clipă a vieții și în permanență, invaziei de neoprit a lumii din afara lui. Toți cei cu care ne interferăm; care, într-un fel sau altul, ne ghidează pașii, gândurile, sentimentele, opțiunile și, până la urmă, viața sunt manipulatori, în fața cărora suntem neputincioși. Mai direct: cei care suntem, pe parcursul întregii noastre existențe, suntem suma efectelor stimulilor care s-au exercitat asupra noastră. Care este raportul procentual între cei care ne conduc spre calea dreaptă și cei care nu încearcă decât să ne deturneze și să ne facă rău? Care sunt mijloacele prin care putem să-i distingem pe unii de ceilalți (putem?) sunt întrebări la care un răspuns sigur este extrem de greu de dat. Conștientă de toate acestea, Ana Blandiana și-a ales ca gând permanent călăuzitor îndemnul lui Erasmus din Rotterdam: ”Să nu te lași folosit de nimeni”. Și a încercat să-i rămână în permanență fidelă, într-un efort organic de a cultiva singurătatea. O singurătate pe care atât de mult și-a dorit-o și pe care atât de rar și-a permis să și-o ofere. Permanenta renunțare la sine și dăruirea celorlalți; revenirea din dureroase convalescențe sufletești și pornirea din nou la drum într-un efort continuu de a da vieții colective un sens mi se pare nota ce dă o identitate cu totul aparte Anei Blandiana.
Nu cunosc o altă personalitate în spațiul public românesc, în ultimii 24 de ani, care să fi fost tentată, căreia să i se fi oferit atât de multe ”oportunități” și care să fi avut constant tăria să le refuze așa cum a făcut-o, de fiecare dată, Blandiana. Într-o lume în care ciolanul este piatra filozofală a existenței celor mai mulți dintre contemporanii noștri, vocația de a-ți rămâne credincios ție însuți (cum ne povățuiește Shakespeare), de a nu te lăsa folosit de nimeni, indiferent de cât de amețitor e prețul care ți se oferă, este o virtute din ce în ce mai rară și când, totuși, ne este dat să o întâlnim cred că trebuie s-o salutăm cu o adâncă reverență.
”Tratatul” este construit ca un vast puzzle, asamblat din 95 de ”secvențe” (ce film mare zace între coperțile cărții). Fiecare dintre ele, fie că se întind pe câteva pagini, fie că sunt concentrate pe jumătate de pagină, poartă o puternică încărcătură dramatică și fiecare dintre ele merită îndelungi comentarii. Imposibil în spațiul de care dispun. Am să evoc doar trei considerându-le exponențiale. Tomul se deschide cu o scenă care are forța de impact a loviturilor cu care Beethoven începe Simfonia a V-a. O fetiță de 5 ani asistă, fără să înțeleagă absolut nimic, la ce se întâmplă sub ochii ei: trei bărbați străini intră intempestiv în casa părintească, în care este singură cu tatăl ei; întorc casa cu fundul în sus, până când, într-o ultimă ”inspirație”, găsesc proba de care aveau nevoie ca să-l aresteze pe preotul acuzat de port ilegal de armă. Tata! Revolverul a fost strecurat de ei într-un sertar, în cele câteva minute cât părintele, manipulat printr-o minciună grosolană, a fost scos din casă. Nicio lacrimă, niciun accent mai îngroșat. Evenimentul relatat în nuditatea lui este de o expresivitate maximă și va marca pe ani viața celei care, din acel moment, este stigmatizată ca ”fiică de deținut politic”.
”Vezi cum te porți, că ți-am pregătit ceva important.” Sunt cuvintele cu care a fost întâmpinată Ana Blandiana de Silviu Brucan, la intrarea în sala din Palatul Victoria, în seara zilei de 27 decembrie 1989. Prima reuniune a ceea ce postul național de televiziune anunțase deja că fiind noua conducere politică a țării: Consiliul Frontului Salvării Naționale. 39 de oameni, mulți dintre ei se vedeau pentru prima oară, selectați de Iliescu, de Brucan, de alți manipulatori. Nu ni se oferă niciun indiciu dacă cei care au fost aleși pentru a fi distribuiți în rolurile de ”liderii politici ai României post-ceaușiste” au fost consultați și și-au dat acordul să facă parte din organismul încropit peste noapte (?!). Un lucru este sigur: Ana Blandiana abia atunci avea să afle ce cotitură importantă au decis alții să se producă în viața ei. I se pregătise, într-adevăr, un jilț important: vicepreședinte. Al doilea om în stat! Spre stupoarea generală și furia celor cărora li se strica jocul, a declinat oferta. ”N-ai dreptul să refuzi, avem nevoie de cineva foarte iubit!”, a izbucnit exasperat Ion Iliescu, devoalând dintr-o dată rațiunea pentru care Doina Cornea, Ana Blandiana, Radu Filipescu și alți oameni cu adevărat iubiți pentru felul în care au înfruntat regimul comunist trebuiau acum să-i cauționeze pe cei care îl înfierau pe Ceaușescu pentru că a întinat ”ideile luminoase ale socialismului”. Blandiana a rămas neclintită în decizia ei: ”Nu sunt făcută să conduc oamenii, ci să-i emoționez și să-i conving”, și numai după o lună și-a dat demisia, ca și Doina Cornea, din Consiliul Frontului. Gestul celor două doamne a rămas singular.
Întâlnirea cu Valeriu Stoica, ministrul liberal al Justiției în guvernarea Convenției Democratice, a avut loc la cererea celei care a avut unul din rolurile majore în victoria în alegeri a Convenției. Nu îi solicita ministrului o intervenție în actul de justiție, ci doar verificarea autenticității și legalității hârtiei fără număr de înregistrare, ștampilă și semnătură care anula acțiunea pornită în urmă cu 6 ani împotriva revistei România Mare. Stoica a ascultat-o cu o doză controlată de răbdare, după care a sfătuit-o înțelept să renunțe, punând punct unei discuții pentru care nu avea niciun interes. Comentariul Anei Blandiana nu mai suportă niciun cuvânt în plus: ”Am coborât încet treptele Ministerului Justiției amintindu-mi cum, din copilărie, tot ce ținea de justiție a fost pentru mine înspăimântător: arestările Tatei, perchezițiile, pachete făcute cu greu și trimise în neant. Și, oricât ar părea de ciudat, ceea ce simțeam acum era tot un fel de spaimă: spaima că tot ce făcusem după 1990 fusese în zadar”.
Ultimă și inevitabilă observație. Într-un regim de sinistră dictatură, cum am trăit până în decembrie '89, ticăloșiile de care s-au făcut mulți vinovați pot avea explicații care să te pună pe gânduri. Nu toți avem vocație de martiri și forțarea dincolo de orice limite au împins oameni altfel onești la capitulări odioase. În România post-Ceaușescu nicio trădare nu mai poate fi motivată și iertată. O bună parte din rănile sufletești pe care le poartă Ana Blandiana s-au produs după decembrie '89. Activând statornic în apărarea valorilor democrației, a statului de drept, în rândurile celor pe care ne place să-i percepem ca fiind ”lumea bună”, ”lumea elitelor”.”Dreapta”! Rechizitoriul ei este dur și amar. Dar este adevărat. Faptul că ”ceilalți” sunt mai răi nu este o consolare. Citind cartea Anei Blandiana înțelegem, o dată în plus, că tăria și speranța nu ne rămâne să le descoperim, fiecare dintre noi, în sufletele noastre.
