De același autor
1. Iliescu și-a fondat destinul politic pe violență & crimă. Cele 6 luni dintre decembrie '89 & 13-15 iunie '90, cu violența lor îngrozitoare, îl au în centrul lor. A suprapus parazitar peste mitul fondator al Revoluției (gestul suprem de demnitate din întreaga noastră istorie) narațiunea sordidă a loviturii de stat & a mineriadelor prin care și-a întemeiat puterea personală. E vina lui majoră. Și e vina majoră a justiției române (de neșters, de acum) că nu a separat cele două narațiuni - și nu a condamnat definitiv ceea ce era de condamnat.
2. Iliescu a sabotat grav democrația europeană din România în cel puțin două rânduri:
i. prin refuzul adoptării punctului 8 al declarației de la Timișoara - care ar fi exclus pentru o perioadă scurtă fosta nomenclatură comunistă din viața publică din România; tot ce e mai toxic în tranziția noastră de aici provine;
ii. prin semnarea tratatului cu URSS din aprilie '91, cu Adrian Năstase ca ministru de externe, prin care România se obliga să nu adere la nici o alianță fără acordul URSS. Era un tratat de vasalitate, România lui Iliescu adopta benevol poziția pe care Rusia o cere acum Ucrainei. Din fericire, în același an URSS a dispărut, iar tratatul a devenit nul de drept. Însă Iliescu a fost fidel URSS din primele minute ale obținerii puterii (când a informat din proprie inițiativă Moscova "cine suntem și ce vrem") până la ultimele clipe din existența URSS. Sovietele comuniste au fost pentru el modelul politic suprem.
3. Abia la câțiva ani după ce acest model politic a dispărut, abia după ce a fost limpede că a falimentat definitiv, Iliescu a consultat societatea pentru a vedea ce vrea ea. Iar societatea, prin vocea partidelor adunate în '95 la Snagov,, i-a transmis că vrea în Europa. Iliescu a ținut cont, de atunci încolo, de opțiunea europeană exprimată prin declarația de la Snagov. Chiar dacă el & ministrul lui de externe, Năstase, optaseră pentru URSS, a ales să continue în ultimul mandat (2000-2004) munca de integrare europeană începută la sfârșitul anilor '90 de președintele Constantinescu & ministrul lui de externe, Andrei Pleșu.
4. Iliescu a fost un om politic care n-a ezitat să-și transforme limbajul de lemn socialist în bâtă. Care a rănit & a ucis. Doliul național după o astfel de bâtă criminală mi se pare cam mult.
Iliescu s-a trezit din comunism mai greu decât România. El a încercat din răsputeri să continue un regim împotriva căruia românii se revoltaseră. I-au trebuit alți 5 ani lui Iliescu să se trezească.
România e acum europeană nu grație lui Iliescu - ci împotriva lui. Ea seamănă cu ceea ce visau protestatarii din Piața Universității în anii 90 - nu cu ce voia în aceiași ani Ion Iliescu.
Revoluționarilor & protestatarilor care au crezut în România: mulțumesc.
Cât despre Ion Iliescu: am construit o Românie mai bună decât cea pe care a visat-o el pentru noi. România abuzată de el s-a dovedit, până la urmă, România învingătoare.
