De același autor
Debutul anului 2012 ne pune în faţa unei dileme: cum vom reuşi să conturăm convingător, ca cetăţeni, bruma de expresie democratică lăsată la dispoziţia noastră de practica prost înţeleasă a spectacolului politic autohton? Cum vom reuşi să facem faţă acestui an anunţat de politicienii puterii drept unul dificil, dar în care „se vor plăti pensiile şi salariile“, iar de cei ai opoziţiei drept unul al transformării radicale, al binelui împotriva răului? Cum se mai poate discerne, în avalanşa de gafe, demagogie şi corupţie, măcar intenţia conturării unui stat de drept în adevărata sa expresie românească?
Şi tocmai când aceste întrebări grave, retorice şi sumbre ameninţau să înnegrească cerul de altminteri atât de ireal de senin al primăverii începutului de ianuarie 2012, ceva pe scena politică a României deja comasate s-a produs: omul de afaceri Irinel Columbeanu şi-a anunţat printr-o postare bricolată pe Internet, care pare o glumă - cam fără sare şi piper - candidatura la Primăria Capitalei. Dacă mai existau dileme, întrebări rămase fără răspuns legate de destinele urbei - şi nu numai, pentru că ştim, nu-i aşa, că de multe ori Capitala a fost o trambulină pentru mai sus şi mai departe -, ele s-au risipit ca norii după o ploaie de vară.
Pe de altă parte, anunţul fulminant menţionat mai sus dă o unitate nesperată anului politic 2011, conferă sens şi semnificaţe unui orizont de aşteptare difuz, consumat aparent fără noimă între începutul amorţit al legislaturii, la 1 februarie, şi ultimele arestări anunţate de DNA între Crăciun şi Anul Nou.
Pentru că sub semnul paradoxal al fugii mahmure înapoi a stat politica românească în anul 2011. O stare de perpetuă surescitare, o succesiune de tablouri - numeroase, dar nu foarte diverse - înfăţişând cu zgârcenie şi lipsă de talent gestiunea democratică a treburilor publice, cu multe proiecte privind formal în viitor, dar agăţându-se de împietrirea lipsei de imaginaţie, a incapacităţii de a desfăşura proiecte de etapă, cu recurenţe nefertile şi reprezentări neclare.
Anul politic 2011 a debutat cu o Mater Dolorosa în varianta pesedistă. Tabloul l-a avut în centru pe crucificatul preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş arestat de DNA, sub mai multe acuzaţii grave de corupţie. Deşi liderii PSD au dorit cu tot diandinsul să facă uitat acest episod stânjenitor, atât Victor Ponta, cât şi Adrian Năstase l-au flancat solidar pe colegul lor. Stâlpii PSD au protestat atunci în gura mare împotriva politizării DNA, a persecuţiilor politice cărora PSD în mod special şi opoziţia la modul general le-au căzut pradă. PDL a învăţat lecţia, astfel că, la sfârşitul anului, tabloul deschis de arestarea de la Argeş avea adăugate multe alte secvenţe de tipul martiriului Sfântului Sebastian de data aceasta, surprinse cu predilecţie în primăriile celor mai importante oraşe ale ţării, deţinute de principalul partid de guvernământ.
Iar închiderea apoteotică a marii fresce a luptei împotriva corupţiei (animate, trebuie să o recunoaştem, de refuzul încăpăţânat al Olandei de a ne accepta în Schengen) a furnizat-o pe 21 decembrie preşedintele Băsescu, într-o culme a obiectivării prezidenţiale, când a criticat, într-un interviu acordat TVR, metodele de anchetă, sentinţele obţinute în instanţă, a acuzat procurorii că distrug cariere, a ameninţat cu extinderea răspunderii magistraţilor şi a încurajat parlamentul să ceară dovezi în cauzele respective.
Interviul acordat în acea zi simbolică de 21 decembrie închidea în mod paradoxal şi alte teme-far ale anului 2011. Cea mai frecventată de retorica constituţionalistă a partidului de guvernământ şi a administraţiei prezidenţiale, modernizarea statului, avea ca subiect central critica neîncetată şi - în mod indubitabil - periculoasă a parlamentului.
Problematica antiparlamentarismului, excogitată de administraţia prezidenţială şi de partidul de guvernământ, a fost sprijinită involuntar şi copios prin incompetenţă chiar de instituţia vizată, adică de Legislativ. Sprijinul acordat constant odată cu declanşarea procedurii de suspendare a preşedintelui în 2007 nu s-a oprit o clipă, iar activitatea parlamentară a anului 2011 nu a făcut decât să alimenteze impresia dezastruoasă - dar distorsionată, dacă ne referim la instituţii, şi nu la nefericitele lor încarnări fortuite - asupra rolului parlamentului într-un regim democratic. Tocmai de aceea discursul atât de virulent antiparlamentar promovat de preşedinte a fost dublu culpabil: pentru că încălca principiul constituţional fundamental al separaţiei puterilor şi pentru că intra într-o logică a concretului şi a anecdoticului de care tocmai o instituţie precum cea a preşedintelui ar trebui să se ferească. Încheierea oferită pe 21 decembrie a fost cu atât mai surprinzătoare: brusca schimbare de direcţie şi de identificare a inamicului public nu este însă cu nimic mai liniştitoare, în inconstanţa ei manifestă, decât diatribele antiparlamentariste de la începutul anului.
Retorica aşa-zis modernizatoare a oscilat de altfel de-a lungul întregului an între mai multe viziuni incongruente asupra articulării statului de drept, pierzând din vedere definirea, dintru început, a unui concept esenţial, anume binele comun. Arestările la vârf, sub acuzaţia de corupţie, produse în ultimele luni ale anului relevă în ce măsură s-a şters - dacă a existat vreodată! -, nu numai la nivelul administraţiei centrale, ci chiar în expresia democratică esenţială şi uzuală, comunitatea locală, orice umbră a vreunui simţ al interesului general la diriguitorii aleşi.
Tema referendumului s-a adăugat antiparlamentarismului şi anticorupţiei într-o larmă dizarmonică şi confuză. În cazul României, recursul la referendum constituie o invenţie destul de recentă şi e răspunsul practic - dar nu neapărat corect! - la deficitul democratic rezultat din bricolajul ideologizat al Constituţiei din 1991, la sentimentul popular de frustrare izvorât din ruptura dintre societatea civilă şi clasa politică, din ce în ce mai apăsat remarcată în ultimii ani.
Şi, deşi tot anul trecut democraţia postrevoluţionară românească a sărbătorit majoratul pe stil interbelic - 21 de ani de la alegerile din 20 mai 1990 -, maturizarea regimului politic românesc se lasă în continuare aşteptată. „Reformarea clasei politice“ a devenit o sintagmă atât de utilizată şi compromisă prin invocarea abuzivă şi golită de sens, încât folosirea ei implică riscuri numai uneori asumate sau calcule prealabile de imagine ori de impact politic. Un istoric francez al democraţiei, Pierre Rosanvallon, observa că democraţia reprezentativă contemporană şi-a impus principiile în momentul când a început să se fragilizeze în funcţionarea sa. Originalitatea democraţiei româneşti reiese aşadar din fragilitatea funcţionării ei în absenţa oricăror principii. //
