Banii Europei, cheltuiți românește

Problemele fondurilor europene au existat de la bun început, din 2007, și se rezumă, din nefericire, la un cuvânt scurt și cuprinzător: corupție.

De câteva luni încoace, Uniunea Eu­ro­pea­nă a devenit, alături de președintele Tra­ian Băsescu, rădăcina răului economic, so­cial și politic în care se zbate România. UE se amestecă în treburile in­terne ale Bucureștiului, UE ne cere socoteală de cum am cheltuit banii dați prin finanțările europene, UE uneltește împotriva in­te­reselor naționale. Mai nou, odată cu discuția de­clan­șată de președintele Co­mi­siei Europene, José Manuel Barroso, privind proiectul de federalizare a statelor mem­bre, în paralel cu proiectul de subordonare a băncilor centrale naționale față de Ban­ca Centrală Europeană, vocile na­ționa­liste s-au făcut din abundență auzite în spa­țiul public.

Scandalul fondurilor europene, în toi zile­le acestea, e un bun fundament pentru ca­nalizarea frustrării populare. Un co­mu­ni­cat difuzat pe 17 septembrie de Ministerul Afacerilor Europene, citat de Mediafax și HotNews, confirmă că România va trebui să returneze către Comisia Europeană (CE) bani din fondurile europene atrase pe 5 programe operaționale. Un proces de con­ciliere între CE și partea română este pro­gramat să înceapă „în curând“, în scopul stabilirii unor corecții financiare definitive care vor fi aplicate sumelor decontate de la 1 ianuarie 2007 până în octombrie 2011, în cadrul celor 4 programe pentru ca­re s-au întrerupt plățile la începutul lunii iulie de către CE. Tradusă în română, sintagma „co­recții financiare“ înseamnă pur și sim­plu returnarea unor bani deja cheltuiți în programele respective. Dezastrul cel mai mare este, cum se știe și cum am mai scris, la Programul Ope­ra­țional Sectorial Dez­volt­a­rea Resurselor Umane (POSDRU), unde se cu­noaș­te deja cuantumul cerut de CE: 25% din banii pe care țara noastră i-a atras deja.

Problema cea mai mare sunt achizițiile publice fă­cute în cadrul programelor, până în 2011 (guvernarea PDL, așadar), iar măsurile cerute de CE se adaugă unui deficit de ram­bursare din partea statului român că­tre contractanții POSDRU. Disperați și aduși în stare de faliment, un grup de 150 de manageri de proiect au dat publicității pe 19 septembrie, o scrisoare deschisă către pre­mierul Victor Ponta, ministrul de Fi­nan­țe, ministrul Afacerilor Europene și ce­l al Muncii, în care avertizează că în­târzierile la plată aduc firmele sau fun­da­țiile care derulează aceste proiecte în fa­liment sau insolvență. Amânarea reluării plă­ților afectează 65.000 de șomeri, 6.500 de unități școlare, 70 de universități și 150.000 de studenți, potrivit estimărilor fă­cute de semnatarii documentului.

Evident, nu Guvernul Ponta a cheltuit prost acești bani. Problemele au existat de la bun început, din 2007, și se rezumă, din nefericire, la un cuvânt scurt și cu­prin­zător: corupție. Șefii mai mici sau mai mari puși paznici peste banii europeni au tolerat, încurajat sau chiar contribuit la chel­tuirea iresponsabilă a banilor. La si­tu­ația dezastruoasă patronată de di­verșii mi­niștri ai Muncii de prin diversele Guverne Boc se adaugă acum scadențele eu­ropene neiertătoare, conjugate cu de­zin­teresul ma­nifest în materie al actualului Ca­binet. Care găsește că e mult mai sim­plu să pună gunoiul corupției românești sub covorul mult hulitei birocrații euro­pene.

Ca orice discurs irațional, el ar putea fi les­ne deconstruit privind la ceea ce a adus mo­mentul 2007 pentru existența de fie­care zi a cetățeanului român, care nu mai vrea, zice-se, să audă de UE, din cauză că-i amenință ființa națională.

Trecând prin satele României – un tur es­tival transilvănean te poate învăța mai mul­te lucruri decât 5 analize statistice –, poți face o constatare empirică, anume că fira­vele semne de civilizație în zonele ru­rale – canalizare, aici, un drum, acolo, câ­te un pod, pe dincolo, poartă semnul unei fi­nanțări europene. Birocrație, ne­bi­rocrație, hârtii – cu toate acestea, ad­mi­nistrația ro­mânească săracă, hiper­biro­cra­tizată și co­ruptă nu ar fi fost în stare să sus­țină din r­esurse proprii lucrările res­pective.

Un al doilea argument sunt chiar românii, mulți, după cum spunea chiar domnul prim-ministru, când contesta listele după referendum, care lucrează în străinătate. Pentru România, 1 ianuarie 2007 a în­tre­deschis niște uși care au permis, într-o pri­mă etapă, acumularea unei relative bu­năstări pentru multe familii sărace rămase în țară. Chiar și acum, numeroși sunt cei care preferă să rămână în străinătate cu ajutorul de șomaj, după cum mărturiseau muncitorii români aduși de o companie spaniolă să lucreze pe șantierul metroului bucureștean: „după două luni de muncă în România, perspectiva unui șomaj de 1.200-1.300 de euro în Spania pare mai atractivă decât ce văd și primesc aici“.

În acest context, devine cu atât mai evi­dent că propaganda antieuropeană se ba­zează în primul rând pe o solidă și vastă incultură instituțională, prezentă chiar și la unii europarlamentari PSD, care nu știu cum se construiește o poziție oficială a unui stat membru sau care sunt me­ca­nis­mele instituționale aflate la baza acesteia. Sămânța inculturii instituționale la nivel înalt cade, apoi, pe solul fertil al dezin­formării și manipulării: vor exista în­tot­deauna porțiuni de electorat gata să le ac­cepte. Aici intervine responsabilitatea dis­cursului oficial al USL, care explică pro­pria incapacitate de a guverna prin greaua moștenire, pe de o parte, și prin „ames­tecul abuziv“ al instituțiilor europene în „afacerile interne“, pe de alta.

De aceea, discursul antieuropean ro­mâ­nesc este, încă odată, diferit de conceptul european al vocilor critice la adresa biro­crației de la Bruxelles. Substratul adânc al respingerii ideii de Europa unită e efectul unei propagande bine țintite, care a adus oameni cu judecată să identifice, îm­po­tri­va bunului simț, instituțiile europene cu Sa­tana politică prin excelență. //