De același autor
Guvernul Boc a ieşit în prima săptămână a lunii decembrie cu două cadouri pentru populaţie, amândouă vizând limitarea sau eliminarea unor drepturi legate de concediul pentru îngrijirea copilului.
Nu se putea de altfel alege o perioadă mai nimerită pentru un subiect şi aşa delicat decât luna decembrie! Primul cadou este anunţata modificare a unor prevederi privind drepturile funcţionarilor publici de a-şi păstra postul pe durata concediului de îngrijire a copilului, garantat de legislaţia actuală. Conform proiectelor guvernului, suspendarea raporturilor de muncă pe care le presupune acest tip de concediu nu ar mai fi o garanţie că persoanei respective i se va rezerva postul.
Al doilea cadou, înrudit cu acesta, a fost deschiderea unui scandal la nivel naţional legat de punerea în discuţie a însuşi concediului pentru îngrijirea copilului, care în România este, ce-i drept, unul dintre cele mai lungi din Europa. Argumentele în favoarea unei asemenea măsuri au fost expuse de ministrul Muncii, Ioan Botiş, a cărui ştafetă a fost repede preluată de femeile puternice, de carieră, ale partidului de guvernământ, Roberta Anastase şi Elena Udrea. Amândouă fără copii, amândouă cu o imagine publică suficient de şifonată încât să nu mai poată fi convingătoare atunci când le explică femeilor de ce doi ani de stat acasă e un timp prea lung pentru regăsirea ulterioară a echilibrului profesional, observaţie altminteri judicioasă.
Care sunt argumentele pro şi contra unei asemenea măsuri?
Primul, anume deprofesionalizarea femeilor care stau prea mult acasă, este poate unul dintre cele solide. Cu menţiunea totuşi importantă că femeile nu fac întotdeauna „carieră“, nu au totdeauna slujbe de înaltă calificare, nu sunt şefe de filiale, de mari companii, profesori universitari sau cercetători, ci au pur şi simplu „servicii“ de subzistenţă, pentru care supracalificarea este adesea mai degrabă un dezavantaj. Şi - e vorba mai puţin de rezultatul unei statistici şi mai mult al observaţiei empirice - cele care apelează la totalitatea celor doi ani fac parte mai degrabă din a doua categorie menţionată. Cum se poate deprofesionaliza ireversibil o femeie de serviciu sau o casieriţă într-un supermarket?
Al doilea, intens utilizat în ultimele zile, este raportarea la media europeană şi la condiţiile oferite de state mult mai avansate, nu numai din punct de vedere al bunăstării şi PIB-ului, dar şi al acquis-ului social, cum ar fi Franţa.
În Belgia, de pildă, concediul de maternitate/paternitate este de 15 săptămâni, dintre care 10 obligatorii; concediul de creştere a copilului este de 13 săptămâni. Angajaţii din sectorul public primesc compensaţii de 100%. În Danemarca, concediul atinge o durată maximă de 54 de săptămâni, plătite cu 90% din venituri, dar cu un plafon maxim de 500 de euro pe săptămână. Franţa acordă unul dintre cele mai reduse concedii la nivel european, cu 16 săptămâni, dintre care 8 sunt obligatorii; în cazuri speciale poate fi extins, iar suma maximă nu poate depăşi 2.317 euro pe lună. Germania acordă în total 22 de săptămâni remunerate cu o sumă de 67% din venituri (de la 300 la 1.800 de euro pe lună).
Dar felul cum alte ţări europene şi-au desenat concediile este mai puţin relevant în cazul României. De altfel, nu se poate nega o evidentă legătură, invers proporţională, între durata concediului de îngrijire a copilului şi numărul de instituţii specializate în sprijinul acordat mamelor care lucrează. Astfel, cu cât concediul propriu-zis este mai puţin generos, cu atât sistemul de sprijin şi de solidaritate este mai dezvoltat, vezi cazul Franţei.
În mijlocul corului de strigăte care afirmau, pe bună dreptate, că nu poţi cere unei mame să-şi reia serviciul când nu are cu cine sau unde să-şi lase copilul, Elena Udrea a cuvântat apoi din nou, pregătindu-se de campania pentru Primăria Bucureştiului. Proaspăta şi irezistibila şefă a PDL Bucureşti a anunţat că partidul său a decis să susţină proiectele care finanţează construirea de creşe noi şi reabilitarea unor construcţii pentru a fi transformate în creşe, consilierii democrat-liberali iniţiind un proiect pentru construirea de 13 creşe în Capitală.
A treia categorie de argumente s-ar putea sintetiza în pledoaria de tip „feminism pe dos“; femeile ar fi defavorizate de concediul de doi ani pentru că li se alocă la nivel simbolic şi practic, în continuare, un rol social „inferior“, anume acela de dedicare exclusivă în slujba căminului şi familiei. Acest tip de argumentaţie păcătuieşte, paradoxal, prin simplism şi dublă măsură. Pentru că, mai cu seamă în România, există femei educate într-un model tradiţional, pentru care împlinirea socială maximă se produce în spaţiul domestic. E acelaşi model tradiţional invocat, atunci când convine, de liderii coaliţiei care pledează pentru reţeaua de solidaritate familială tradiţională ca înlocuitor la protecţia socială, de tipul „nu aveţi bani de bone, folosiţi bunicii“, „nu aveţi salarii suficient de mari ca să vă luaţi casă, locuiţi cu părinţii“. În fond, cea mai „feministă“ măsură ar fi, probabil, cea de a le lăsa chiar pe femeile în cauză să evalueze proporţia dintre satisfacţia profesională şi rolul domestic în împlinirea ei socială.
A patra categorie de argumente a fost îndreptată, neîndemânatic ca multe dintre acţiunile de promovare a propriilor proiecte întreprinse de guvern, împotriva „asistaţilor sociali“, în cazul în speţă mamele care aleg să-şi întrerupă doi ani de zile munca după ce nasc. Or, o atare atitudine, venită pe scăderea altor indemnizaţii conexe, a fost declanşatorul unei campanii furibunde în mass-media şi în organizaţiile de femei, inclusiv din PDL, unde s-au făcut auzite voci ridicându-se împotriva intenţiilor anunţate de guvern.
În fapt, problema concediului de îngrijire a copilului este numai una dintre problematicile legate dureros de incoerenţa doctrinară în planul politicilor publice, necontenit exhibată de guvernul actual. Pluteşte mereu un mare semn de întrebare asupra criteriilor care stau la baza delimitării politicilor guvernamentale zise de dreapta de acţiunea din ce în ce mai evidentă, deşi probabil nu mereu intenţionată - deloc de dreapta! -, de diabolizare a unor întregi categorii: bugetari delăsători şi incompetenţi, pensionari care trăiesc prea mult, mame care comit crima de a sta să-şi crească acasă copiii. Pentru partidul de guvernământ nu e nici acum foarte limpede cum să definească politicile de dreapta, ce înţelege prin „asistaţi social“ (vedem că pensiile iau tendinţa să intre şi ele, mai nou, printr-o extensie abuzivă, în această categorie), cum coroborează aşa-numitele politici de dreapta cu politicile europene similare.
La baza gândirii de dreapta, mai ales în subiectul atât de delicat al politicilor publice, a stat mereu, încă de la începutul secolului XIX, ideea doctrinarilor că trebuie găsită justa măsură, „legătura socială“, acel teritoriu optim de negociere între corpul social şi instituţii. PDL mai are de căutat... //
Taguri:
concediu de maternitate, postnatal, indemnizatie de crestere a copilului, concediu fara plata, stimulent.
