De același autor
Virulenţa contraofensivei private şi inventivitatea pusă în slujba contracarării efectelor Legii educaţiei indică măcar o eficacitate punctuală
a reformei în învăţământul superior.
Curtea de Apel Bucureşti a dat câştig de cauză, în primă instanţă, Ministerului Educaţiei în procesul cu Asociaţia Universităţilor Particulare din România, care a atacat rezultatele clasificării universităţilor. Astfel, cererea Asociaţiei de anulare a ordinului de ministru privind clasificarea universităţilor, înregistrată pe data de 26 septembrie anul curent, a fost respinsă.
Ştirea vine pe fondul alegerilor în desfăşurare în universităţile din toată ţara, care experimentează acum noul sistem de desemnare prin vot a Consiliilor facultăţilor, a Senatului universitar şi a rectorului, prevăzute de Legea învăţământului intrată în vigoare la 1 februarie în acest an. Trebuie spus că prevederile noii legi limitează în mod explicit numărul mandatelor de rector, ceea ce va restrânge constituirea „rectoratelor viagere“, pe care o parte dintre rectorii marilor centre universitare din ţară le-au instituit cu timpul. În plus, atribuţiile exclusive ale rectorului sunt şi ele limitate, fapt ce explică, printre multe altele, opoziţia deschisă manifestată de Conferinţa Naţională a rectorilor, care şi-au exprimat deschis dezaprobarea în faţa prevederilor noii legi şi au declarat că vor încuraja orice demers pentru amânarea aplicării ei.
Reacţia universităţilor petente la publicarea rezultatelor clasificării (apărute cu o lună înainte de debutul anului universitar, la începutul lui septembrie) a vizat, în primul rând, modalităţile de stabilire a criteriilor de evaluare şi de constituire a clasamentului final, în mod evident în defavoarea lor. Limpede spus, niciuna dintre instituţiile particulare de învăţământ superior din România nu a reuşit să se claseze în categoria I şi nici măcar II, ceea ce se reflectă nu numai asupra reputaţiei oricum nu foarte strălucite dobândite după ani de practică a eliberării de diplome la scară industrială, ci şi asupra cifrelor de şcolarizare efective aprobate de Ministerul Educaţiei. Cum una dintre sursele importante de venituri pentru o bună parte dintre universităţile particulare, mai cu seamă cele din provincie, provenea din organizarea de doctorate (că doar aşa s-au umplut administraţia publică şi parlamentul de doctori), pierderea dreptului de organizare a şcolilor doctorale reprezintă o pagubă potenţială serioasă.
Ordinul de ministru contestat prevede că universităţile de cercetare avansată şi educaţie (categoria I) primesc în anul universitar 2011-2012 un număr total de locuri la master şi doctorat cu aproximativ 20% mai mare decât în anii precedenţi (aproximativ 84% dintre locurile la doctorat). Universităţile de educaţie ştiinţifică şi cercetare (categoria a II-a) au primit un număr de locuri aproximativ egal la master faţă de anul trecut şi un număr de locuri la doctorat diminuat. Universităţile centrate pe educaţie (categoria a III-a, majoritatea particulare) au primit un număr diminuat de locuri la master şi doar pentru programele care sunt de calitate.
Ofensiva universităţilor particulare nu este, aşadar, deloc surprinzătoare. Miza anilor universitari următori este însă reclasificarea, pentru că această procedură urmează să fie reînnoită, până la dispoziţii contrare, anual. În mod paradoxal, măsura ar putea să favorizeze tocmai acele universităţi clasate pe locuri defavorabile, pentru că o evaluare anuală, pentru o instituţie de învăţământ serioasă, nu reuşeşte să dea măsura efectelor reformei, care ar trebui măsurată în timpi academici, şi nu birocratici, administrativi sau bugetari. Timpii academici sunt ritmaţi de ciclurile de studii care trebuie lăsate să ajungă la final. Nu poţi evalua în mod satisfăcător, de pildă, impactul creşterii numărului de doctoranzi la admiterea din 2011 asupra programelor de cercetare la un an după aceea, în condiţiile în care durata studiilor doctorale este de trei ani. Observaţia e la fel de valabilă şi în cazul ciclurilor de licenţă şi master. Fireşte că rămâne componenta de cercetare a cadrelor didactice din universităţi, care trebuie să se menţină constantă şi să fie evaluată anual, dar probabil că ea ar trebui să se reflecte mai degrabă în evaluarea disciplinelor decât în aceea generală a instituţiilor.
Problema este că acţiunea de contestare întreprinsă de universităţile particulare nu este singulară în tabloul ofensivei iniţiate de acest sector economic văduvit de reformă. Oricâte hibe ar avea Legea educaţiei şi oricât de multe dificultăţi legate de aplicarea ei au apărut deja şi cu siguranţă vor mai fi, un lucru e cert: virulenţa contraofensivei private şi inventivitatea pusă în slujba contracarării efectelor ei indică măcar o eficacitate punctuală a reformei în învăţământul superior. Legea privind recuperarea picaţilor la bacalaureatul din acest an, iniţiată de Ecaterina Andronescu, fost ministru al Educaţiei şi rector sortant al unei instituţii de învăţământ superior de stat clasată în categoria I (!!) - dar colegă de partid şi de Cameră legislativă cu soţul Corinei Dumitrescu, rector la „Dimitrie Cantemir“ - este poate exemplul cel mai relevant al diversităţii căilor de atac concepute sub steagul populist al grijii faţă de tinerii debusolaţi ai patriei. //
