De același autor
Alegerile primare organizate în Franţa de Partidul Socialist (PS) s-au încheiat în seara zilei de 16 octombrie cu clasarea pe primul loc a lui François Hollande, contracandidatul în turul al doilea al primului secretar al PS, Martine Aubry.
Este pentru prima dată când un partid de talia celui socialist face apel în Franţa la această modalitate de desemnare a candidatului unic pentru prezidenţiale. În mod tradiţional, socialiştii francezi considerau alegerea în funcţia de prim-secretar ca un proces electoral intern suficient pentru desemnarea unui concurent legitim pentru Elysée. Nevoia de legitimitate pare însă că a crescut direct proporţional cu incapacitatea de reacţie a unei clase politice confruntate, la nivel european, cu una dintre cele mai serioase pierderi de credibilitate din istoria postbelică.
Alegerile din martie anul viitor nu se desfăşoară însă în condiţiile scrutinurilor precedente. Cu un deficit bugetar care l-a determinat pe actualul câştigător al primarelor să califice drept „utopică“ ţinta de 3%, cu o datorie publică în continuă creştere, ca a mai tuturor ţărilor europene, cu o creştere economică problematică, Franţa se confruntă la ora actuală, din ce în ce mai mult, cu radicalizarea discursului public.
În plus, Partidul Socialist a fost confruntat în ultimii ani cu mai multe expuneri delicate în presă, având ca actori principali personaje cheie ale conducerii partidului, ultimul de acest tip fiind uriaşul scandal al fostului director al FMI, Dominique Strauss-Kahn. Acesta din urmă era cotat, înainte de arestarea sa la New York, cu şanse solide pentru primarele socialiste, iar principalul său adversar, actualul candidat oficial al PS, venea cu şanse mici în urma lui D.S.K. Identificat deja ca un „candidat anti-D.S.K.“, François Hollande s-a regăsit după declanşarea scandalului fostului oficial FMI în fruntea unei liste pline de greii partidului: Martine Aubry, „doamna de fier a celor 35 de ore“ (durata legală a săptămânii de lucru în Franţa, impusă de ministeriatul doamnei Aubry) - cum e ironic botezată de oficialii UMP (formaţiunea de guvernământ) –, Ségolène Royal, fostă candidată la prezidenţiale, şi Arnaud Montebourg, deputat, reprezentant al unui curent antimondialist cu audienţă în creştere printre socialiştii francezi.
Campania internă a principalului partid de opoziţie din Franţa s-a orientat în trei direcţii importante: stânga „moale“, conciliantă, în siajul obosit al celei de a treia căi - în care Europa nu mai crede, în fapt, de câţiva ani, dar condimentată cu retorica republicană şi revendicativ-socială marca Hollande; apoi stânga „puternică“ a lui Martine Aubry, pentru revenirea la valorile pure şi dure ale stângii tradiţionale, mai cu seamă în contextul politicilor de austeritate de dreapta care pun sub semnul întrebării măcar o parte din acquis-ul social devenit un fel de drept natural inatacabil; stânga antimondializare, un hibrid al crizei, ieşit din laboratoarele deputatului jurist Arnaud Montebourg, în fapt o încercare de captare a electoratului ezitant, copleşit de criză, nu foarte colorat de stânga şi care caută debuşee ideologice fie în retorica şovină a Frontului Naţional al lui Marine Le Pen, fie în discursul naţionalist de stânga sau de dreapta. Declarat împotriva lepenismului ca ideologie, Arnaud Montebourg, clasat al treilea în primul tur de scrutin al primarelor, propune cu toate acestea doctrina „demondializării“, definită ca „redobândire a suveranităţii asupra sistemului financiar şi a pieţelor financiare“, în contrast cu vechile politici „paseiste“, duse atât la stânga, cât şi la dreapta.
Deşi privită cu circumspecţie de dreapta, iniţiativa socialiştilor, care au dorit să dea un test de legitimitate în faţa electoratului cu sensibilitate de stânga, e în sine un exerciţiu democratic nu numai util, dar şi necesar în contextul unei fragilizări accentuate a credibilităţii partidelor politice din Franţa şi de aiurea. Criza datoriilor suverane a adus în faţa scenei al doilea mare vinovat: corupţia şi incompetenţa funcţiei publice de a răspunde în mod adecvat crizei. În acest context, Bucureştiul nu face excepţie, iar scandalurile de corupţie se ţin lanţ: şeful Agenţiei Naţionale de Ocupare a Forţei de Muncă este acuzat de luare de mită în forma continuată şi arestat preventiv. Cu toate acestea, nici partidul de guvernământ, nici coaliţia aflată în opoziţie nu par să înţeleagă serioasele semne de întrebare ridicate de o populaţie confruntată cu nesiguranţa şi cu previziunile economice din ce în ce mai îngrijorătoare. //
