Democraţie suferindă cu justiţia la secret

Raluca Alexandrescu 24.05.2011

De același autor

Democraţia postrevoluţionară românească a sărbătorit vinerea trecută majoratul pe stil interbelic, de 21 de ani, cât a trecut de la primele alegeri organizate pe 20 mai 1990. Ar trebui ca de acum măcar miza maturizării regimului politic românesc să se transfere cu adevărat în direcţia unei asumări veritabile a semnificaţiei depline a vârstei rotunde şi simbolice pe care o aniversează.

Cu toate acestea, după consumarea episodului mult prea mediatizat şi inutil de îndelung comentat al Convenţiei PDL, accentele politicii interne au revenit la „obsedantele teme“ propuse periodic şi care succed, de obicei, momentelor de schimbare, fie instituţională, fie intrapartinică. „Reformarea clasei politice“ a devenit o sintagmă atât de utilizată şi compromisă prin invocarea abuzivă şi golită de sens, încât folosirea ei implică riscuri numai uneori asumate sau calcule prealabile de imagine ori de impact politic. În lista lungă a subiectelor compromise a intrat din nou, săptămâna trecută, crearea unei noi formaţiuni politice sau a unei disidenţe în interiorul partidului de guvernământ. Dan Voiculescu, Dinu Patriciu şi câţiva recent excluşi de la PDL vorbesc din nou de migraţii din grupurile parlamentare PDL, mai cu seamă de la Senat, unde majoritatea a fost întotdeauna mai dificil de negociat. Corolarul dezbaterii vine însă de la liderul liberal Crin Antonescu, a cărui energie în profeţirea, de un an şi jumătate, a suspendării preşedintelui ar fi putut fi canalizată în scopuri mult mai utile, cum ar fi de pildă crearea unei voci valide a opoziţiei. Cum această ţintă pare a fi fost ratată programatic, semnatarul actului de renunţare la liberalism nu oferă, cu fiecare intervenţie a sa, decât confirmări succesive, amare şi din ce în ce mai apăsate, ale căderii în propriile excese retorice.

Referendumul a căzut şi el victimă aceleiaşi proceduri de vidare politică, iar dezbaterea privind utilitatea sa a fost, trebuie să o remarcăm, declanşată în mediul politic de intervenţia la TVR1 a preşedintelui Traian Băsescu. Lansând câteva teme polemice – cum ar fi rostul unui referendum pe o temă asupra căreia parlamentul este în principal chemat să decidă –, preşedintele a provocat primele reacţii în mediile politice, până atunci unanim de acord în privinţa organizării unei asemenea consultări. Cele mai evidente prin conformism şi inconsecvenţă au venit din partea liderilor PDL, care s-au grăbit să-i ţină isonul fără să slujească prin aceasta mai bine cauza, bătând în retragere şi dând vina pe opoziţie. Or, recursul la exerciţiul democratic al referendumului este cât se poate de îndreptăţit în anumite situaţii atent alese şi pregătite. În chestiuni care ţin de viaţa comunităţilor locale, prin aplicarea unui consecvent principiu al subsidiarităţii, referendumul poate să participe la relevarea directă a unei stări sociale democratice. Limitele sunt însă uşor de trecut şi este ceea ce s-a petrecut de altfel în cazul referendumului pentru Legea Capitalei. Pentru că tema oportunităţii unui referendum merită în sine discutată. Mai ales în cazul unui stat organizat pe principiile unei democraţii esenţialmente reprezentative, şi nu pe modelul, să spunem, democraţiei de tip direct.

În cazul României, recursul la referendum este şi el o invenţie destul de recentă şi e răspunsul prin practică la o problemă legată de deficitul democratic rezultat din bricolajul ideologizat al Constituţiei din 1991. Există în mod limpede o carenţă de consultare sau, în orice caz, un sentiment popular de frustrare legat de ruptura dintre societatea civilă şi clasa politică, ruptură din ce în ce mai apăsat remarcată în ultimii ani. Ea a devenit, de altfel, o temă predilectă pentru majoritatea noilor veniţi, care propun o „a treia cale“ în politică, decurgând din modificarea naturii experienţei electorale şi de abia apoi din renovarea unui sistem compromis în ochii electoratului.

Referendumul se transformă treptat într-un instrument de excludere a intermediarilor de pe piaţa politică sau, mai bine spus, de simulare a unei experienţe democratice autentice. E o practică lipsită de autenticitate şi de aceea fără credibilitate.

Până la urmă, atât mesajele electorale de un gust mai mult decât îndoielnic ale lui Andrei Chiliman care au fixat-o pe Elena Udrea ca ţintă obsesivă, cât şi cele mult mai reţinute stilistic, dar nu mai puţin demagogice ale PDL, de tipul „Tu faci Legea Capitalei“, s-au întâlnit în punctul comun al golirii integrale de conţinut a iniţiativei. La ce bun să faci un referendum (care mobilizează în plus resurse deloc de neglijat din bugetul şi aşa subţiat al Capitalei), când bucureştenii nu sunt deloc convinşi că răspunsul lor va avea şi cea mai vagă urmă de relevanţă în dezbaterea parlamentară ulterioară?

Semne ale impasului democratic cronic au existat şi din partea justiţiei. Aşa a fost decizia judecătoarei Viorica Dinu, preşedintele completului de judecată în dosarul în care omul de afaceri Sorin Ovidiu Vântu este acuzat de favorizarea infractorului. Ea a dispus vineri, 20 mai, judecarea cazului în şedinţă secretă şi a motivat dispoziţia prin faptul că dosarul este unul foarte mediatizat. „În această cauză, presiunea mediatică este una foarte mare. Au apărut articole tendenţioase chiar şi la adresa acestui complet de judecată şi din acest motiv dispunem ca acest dosar să fie judecat în şedinţă secretă“, a declarat judecătoarea Viorica Dinu. Avocaţii lui Sorin Ovidiu Vântu au fost de acord cu această dispoziţie, susţinând-o în totalitate.

Procurorul de şedinţă a cerut în schimb instanţei să reconsidere decizia care nu se întemeiază pe niciun temei şi pe nicio împrejurare specială prevăzută de legislaţia românească sau pe dispoziţiile CEDO. După ce jurnaliştii au fost evacuaţi din sala de judecată, comentariile s-au îndreptat fireşte spre paralele cu mult mai mediatizatul caz al arestării lui Dominique Strauss-Kahn, unde expunerea mediatică nu a determinat instanţele judecătoreşti americane să izgonească presa. În oglinda deformantă a justiţiei româneşti se uită, simbolic, întreaga democraţie românească, iar cătuşele fostului director al FMI şi fost – cel mai probabil – prezidenţiabil francez nu au, în pofida unor eventuale critici privind excesele inverse de supraexpunere mediatică ale poliţiei americane, nimic de a face cu cele ale lui Sorin Ovidu Vântu, judecat la secret. Dacă mai exista vreo umbră de îndoială că, pentru a fi transparent, actul de justiţie trebuie să se consume public – măcar în cazurile penale –, ea a fost, fără îndoială, risipită de punerea în paralel a acestor cazuri emblematice pentru două viziuni de a practica dreptatea, una în interiorul spiritului democratic, alta privindu-l fără să-l poată atinge. //

Citeste si despre: democratie, justitie, sedinta secreta, liberalism, TVR1.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22