Deruta comunității academice

Dincolo de manipularea ideologică, de lipsa de coerență a revendicărilor, de inconsecvența vădită a reperelor, protestele studențești atrag atenția asupra unei realități din ce în ce mai prezente.

„Educaţia noastră nu o să plătească pentru cri­­za lor!“ - așa suna un slogan al recentelor manifestații studențești din Spania, care în­cer­cau să atragă atenția asupra subfinanțării sis­temului universitar pe fondul ma­sivelor tăieri bugetare.

În România, cele mai im­por­tante centre universitare din ța­ră, Bucureștiul și Clujul (con­form, ce-i drept, unui cla­sa­ment care a căzut în instanță în urma unui proces intentant de rectorul unei fabrici de di­plome), sunt de aproape do­uă săptămâni teatrul unor miș­cări studențești organizate sub forma deja con­sacrată a „ocupării“. Întâmplător sau nu, am­bele acțiuni de protest, prima declanșată la Uni­versitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj, a doua la Uni­versitatea din București, Facultatea de Is­to­rie, se desfășoară în amfiteatrele Nicolae Iorga.

La Cluj, povestea „ocupării“ a izbucnit pe da­ta de 21 martie, când conducerea Universității „Babeș-Bolyai“ nu a permis desfășurarea unei întâlniri organizate de o asociație denumită sugestiv Tinerii mânioși care intenţiona, sub genericul Joia mânioasă, proiecția do­cu­men­tarului Blokada, în care este descrisă ocu­parea Facultăţii de Filosofie din Zagreb în anul 2009. La scurt timp, un fenomen similar a apă­rut și la Facultatea de Istorie a Uni­ver­si­tății din București. Ambele situri sunt în con­tinuare „ocupate“, cel de la București având de altfel o pagină de Fa­ce­book, Baricada Universitară, pe care postează regulat nou­tăți.

Protestul studenților de la Cluj a demarat pe fondul unor ne­mulțumiri legate de neplata burselor, în special cele POSDRU, și de restricționarea abuzivă a accesului în interiorul uni­versității. Conducerea UBB ar fi limitat accesul persoanelor străine de instituție după episodul Günther Ver­heugen, de la începutul lunii martie, când un grup de studenți a întrerupt ceremonia de decernare a titlului de Doctor Honoris Causa acordat fostului negociator UE. Ca o notă co­mună, spre deosebire de mișcările similare de la sfârșitul lui 2011 și începutul lui 2012 de la București, de pildă, conducerile celor două uni­versități nu par a-și dori o coliziune di­rec­tă cu studenții și caută soluții.

Revendicările de la București și Cluj, așa cum au fost ele formulate până acum, nu sunt uni­tare. Clujul suferă de dorul democrației par­ti­cipative, evocând „nevoia de a trata studenții ca parteneri egali la luarea deciziilor, dar și ca sursă de inspirație pentru o micro-de­mocrație academică participativă“, în vreme ce Bucureștiul organizează ateliere tematice de week-end pe teme ca Discriminare, ine­ga­lități de gen și hărțuire sexuală în sistemul edu­cațional sau Curricula, universitatea și piața muncii, formulând cererea de a in­tro­duce în planurile de învățământ un curs de „participare publică și organizare com­un­it­a­ră“ - potrivit Baricadei Universitare.

Limbajele revendicării sunt de asemenea di­verse și colorate - de la argumente anarhiste, antisistem, la cele neomarxiste, împotriva unui fenomen de acaparare a mediului uni­versitar comparat cu „acumularea primitivă de capital“. Ni se vorbește de „re-organizare co­munitară pe baze egalitare“ în societatea „post-capitalistă“ (Cluj), dar și de „res­pon­sabilizare civică a studenților, atât la nivelul societății cât și la cel al universității, care are misiunea de a susține și încuraja implicarea civică a studenților și de a forma per­so­nalitatea acestora ca cetățeni activi în so­cietate“ (București).

Dincolo de ele, există revendicări comune izvo­râte, însă, în mare măsură, dintr-o in­suficientă informare a studenților în legătură cu drepturile lor. Problema reprezentării studențești în Consiliile facultăților și în Se­natul universitar este, de pildă, rezolvată. Co­munitățile studențești și-au delegat re­pre­zentanți în consilii și senate. Aceste orga­nisme deliberative și decizionale funcționează, conform cartelor și legii învățământului, pe ba­za delegării și reprezentării. Calitatea în­vățământului este o altă problemă, fie ea și implicită, cuprinsă în proteste. Dar ea e cu dublu sens, iar cauzele nu pot fi înlăturate prin ateliere sau proiecții de film. Ceea ce se degajă, însă, mai mult decât orice, e o stare de rău a comunității academice, care nu e numai a studenților (care vin și pleacă), ci şi a profesorilor.

E o stare de rău trăită din plin de profesorii obl­igați de la o lună la alta să-și reconsidere parcursul științific, academic, politica de ca­rieră, publicațiile, punctajele, sufocați de biro­crație, de subfinanțarea cronică și de proasta or­ganizare a unui sistem construit pe cir­cumstanțe și persoane, și nu pe viziuni.

Dincolo de manipularea ideologică, de lipsa de coerență a revendicărilor, de in­con­sec­ven­ța vădită a reperelor (ce are a face Imnul go­lanilor și Piața Universității 1990 cu de­nun­țarea noii acumulări primitive de capital?!), protestele studențești atrag în felul lor atenția asupra unei realități din ce în ce mai pre­zente. Universitatea este în derută, diplomele nu mai au acoperire, statul favorizează le­gislativ, din ce în ce mai vădit, proliferarea fabricilor de diplome și impostura academică, iar finanțarea cercetării este actualmente sus­pendată. Discuțiile de aici ar trebui să în­ceapă. //