De același autor
Pe 13 februarie, Institutul Național de Statistică a anunțat că România a intrat în „recesiune tehnică”. Mare mirare, de parcă austeritatea brutală operată cu drujba și botezată „reformă necesară” putea să producă altceva. Până și FMI ar fi putut produce un program mai puțin vătămător pentru România, după atâtea și atâtea biblioteci scrise în urma experimentelor ratate din 2008-2010. Tot săptămâna trecută, pe 15 februarie, președintele ne-a anunțat, după câteva zile de „reflecție”, că va participa în calitate de observator la reuniunea Comitetului pentru Pace inițiat de autocratul de la Casa Albă pe „persoană fizică”, vorba unui clasic în viață.
Din Europa mai participă Ungaria, Bulgaria, Cipru și, de pe o platformă diferită din multe puncte de vedere, Italia. În AURosferă, nu decizia în sine a fost criticată: în fond, cultivarea relației cu „partenerul strategic” de peste Ocean se potrivește cu propaganda antieuropeană atât de dragă extremiștilor autohtoni, a căror pâine de toate zilele e ideologia antidemocratică, imperialistă MAGA, asezonată cu sos putinist. În schimb, a fost întoarsă pe toate fețele incapacitatea președintelui de a se achita satisfăcător de misiune. Deși standardul de la care se pornește nu e foarte înalt: e dificil să ai o prestație mai catastrofală decât tăiatul unui tort în formă de Groenlanda cu glazură magaiotă.
În mediile teoretic încă favorabile lui Nicușor Dan, nemulțumirile au fost mult mai vocale: de ce nu Davos, de ce nu München? De ce o poză de grup cu reprezentanții cei mai antidemocratici din UE și din lume, și nu una cu puterile democratice europene? De ce nu Europa, când votul pentru Nicușor Dan s-a bazat pe discursul proeuropean? De ce să îi faci voia unui președinte american autocrat și inamic al democrației, care vrea să-și extindă dominația imperială într-o Europă supusă prin ideologie MAGA, de ce să te compromiți cu cele mai toxice și nefrecventabile figuri politice ale momentului, în schimbul unei ipotetice protecții?
Una dintre probleme este că Europa în general și România în mod special încă nu reușesc să digere noua „ordine mondială”. Sau să accepte că, pentru multă vreme, ne-am lăsat legănați de un basm care se destramă.
Toată lumea știe – sau știa, pe vremuri – de povestea cu Hrușciov bătând cu papucul în masă la Adunarea Generală a ONU din octombrie 1960. Deși relatările anecdotei sunt diverse – Rashomon nu e numai o viziune regizorală, ci e chiar modul în care istoria se scrie –, există un relativ consens în a plasa momentul papucului în contextul discursului delegatului filipinez Lorenzo Sumulong, care critica URSS-ul pentru practicile coloniale din Europa de Est. Până în 1989, anecdota se spunea pe șoptite, pentru că nu se încadra în narațiunea oficială și descria ipostaza neconformă a unuia dintre puternicii lumii pierzându-și cumpătul într-un mod nedemn, un politruc fără carismă la cârma unui Imperiu al răului. Tot în anii 1980 și tot pe șoptite sau în undele bruiate ale radiourilor libere se articula o poveste alternativă, cu un tărâm al făgăduinței condus de un președinte bun și înțelept, fost actor la Hollywood, care conducea o cruciadă a binelui. Papucul lui Hrușciov nu exista în moravurile eroilor americani. Cel puțin nu în imaginarul estului sufocat de bocancul sovietic. Probabil de aceea ne e atât de greu azi să acceptăm imaginarul alternativ, unde papucul sovietic a fost înlocuit pe scena internațională nu numai de tancurile și dronele ucigașe trimise de Putin asupra Ucrainei, ci și de majusculele brutal performative ale lui Trump. E un proces de dezvrăjire complicat, dureros și lung, mult prea lung pentru timpul prezent, accelerat până la insuportabil; dar necesar.
În mitologiile eliberării est-europene de după 1989, americanii au jucat un rol privilegiat. „Vesticii” europeni purtau cu ei păcatul mult mai palpabil al trădării prin abandon: frontierele fuseseră acolo, cu neputință de trecut, granița între sărăcie, frică, opresiune, pe de o parte, și prosperitate, lumină, libertate pe de alta. Cu americanii era altă poveste, erau departe, într-un tărâm suficient de depărtat și, într-un fel, exotic. Povestea „trădării” de după război s-a topit în marele basm american: e drept că debarcarea a venit cu 45 de ani mai târziu, dar a venit. Cum mai învârtim însă narațiunea acum, când SUA aspiră la „URSS, bastion al păcii e”?
Jacques Attali, consilier vreme de zece ani al lui François Mitterrand, povestește într-un interviu recent cum Ronald Reagan i-a aruncat un dosar în cap președintelui francez (fără să-l nimerească), furios că nu reușea să obțină renunțarea Franței la propriul arsenal nuclear ca instrument de presiune față de URSS. Negocierile START erau la început, scena relatată are loc în 1983. În plin Război Rece, comportamentul de suzeran al SUA a fost învelit într-o piruetă semantică în comunicatul final al summitului. La Conferința pentru securitate de la München de anul trecut, discursul lui J. D. Vance a stârnit indignare pentru că nu a aruncat cu un dosar, ci cu ditamai cărămida, și nu într-un birou cu puțini martori, ci în fața întregii lumi. Nu și-a mai ratat ținta, ci i-a nimerit în moalele capului. Anul acesta, aparent încă buimaci după lovitură, europenii l-au aplaudat recunoscători pe Marco Rubio pentru că și-a împachetat cărămida în „the west and the rest”, varianta 3.0. Dar nu e mai puțin cărămidă...
