Dincolo de un vot în Senat: normalizarea extremismului de dreapta

Reprezentanții PSD din Comisia pentru drepturile omului, egalitate de șanse, culte și minorități a Senatului au votat, alături de membrii AUR, SOS și PACE, pentru avizarea favorabilă a unui proiect de lege care propune abrogarea legislației privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob, prevenirea și combaterea antisemitismului și interzicerea promovării cultului persoanelor vinovate de genocid sau crime împotriva umanității. Au urmat protestele partidelor parlamentare: USR a acuzat PSD de „complicitate cu extremismul”, iar PNL a evocat „linia roșie” pe care niciun partid democratic european nu ar trebui să o încalce. Motivația oficială menționată în raportul comisiei pentru acest aviz favorabil a invocat apărarea „libertății de exprimare și de conștiință”. Proiectul de lege urmează să intre în dezbaterea și votul plenului Camerei competente, pentru o decizie finală.

Președintele PSD a declarat că nu cunoaște detaliile votului din comisie și a sugerat că ar putea fi vorba despre o „scăpare”, în contextul în care, în aceeași zi, Sorin Grindeanu vorbise în plenul Parlamentului despre angajamentul ferm al României de a combate antisemitismul. Conducerea a lăsat să se înțeleagă că poziția oficială a PSD rămâne cea de susținere a legislației actuale și că votul senatorilor din comisie nu a reprezentat o decizie politică asumată la nivel de partid, asigurând partenerii internaționali și organizațiile de monitorizare (precum Centrul pentru Monitorizarea Antise­mitismului) că partidul nu susține în realitate agenda SOS sau AUR de abrogare a legilor antifasciste.

Polemica s-a pierdut în cacofonia generală legată de criza politică guvernamentală. Cu toate acestea, votul este încă un episod al normalizării discursului de extremă dreaptă în spațiul public românesc. La finele lunii aprilie, o polemică legată de finanțarea unui proiect de restaurare a complexului de la Ciucea aducea în discuție figura scriitorului Octavian Goga, lider al Partidului Național Creștin în anii 1930 și prim-ministru, pentru o lună și jumătate, în Guvernul Goga-Cuza (1937–1938), considerat de istorici primul guvern român care a introdus politici antisemite oficiale la nivel de stat.

Profilul puternic antisemit al politicianului Octavian Goga este bine cunoscut. De altminteri, oricine poate să verifice lucrurile acestea pornind, de pildă, de la clasica și inconturnabila lucrare a lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească (publicată în 1995, reeditată anul trecut la Polirom). Cu toate acestea, o sumă întreagă de figuri publice (printre ele, membri ai Academiei) și-au pus semnăturile pe un text de apărare a lui Goga: aparent, celebrul caz al lui Céline nu a ajuns încă în spațiul mioritic.

Or, nemulțumirea publică legată de campania de promovare a figurii lui Goga nu avea legătură cu opera literară: nimeni nu ceruse interzicerea publicării sau predării poeziilor sale, ci respectarea unei legislații care vizează promovarea de figuri și simboluri legionare și fasciste în spațiul public. Exact acea legislație pe care ar vrea să o anuleze Comisia pentru drepturile omului din Senat. În cazul Goga-Ciucea, ca și în alte spețe similare (Mircea Vulcănescu, Eliade etc.), miza se leagă de refuzul mitologizării unor personaje cu o amplă contribuție la legionarismul interbelic.

Ce te faci însă că cei 36 de ani de post-1989 au hrănit generații întregi de tineri cu idealurile interbelicului zugrăvit ca adevărata „epocă de aur” (în contrast cu epoca de aur a lui Ceaușescu) și au dus la normalizarea toxică a unei întregi categorii de figuri de extremă dreaptă? E un fenomen demonstrat fără drept de apel de articole, proiecte academice, volume care studiază deopotrivă arhivele interbelice și fenomenul neolegionar post-1989, vizibil în publicații și în monumente de for public, nomenclatoare stradale, festivități publice. Dar vocile democratice sunt, din păcate, din ce în ce mai circumscrise unui spațiu restrâns, făcut invizibil de covârșitoarea putere de penetrare a discursului de extremă dreaptă. Care nu este, firește, purtat exclusiv de AUR: acest partid este numai încarnarea postpandemică a unei mișcări consecvente și sistematice demarate după 1989, adeseori camuflată convenabil și complet fără nuanțe sub eticheta cathartică a „anticomunismului”.

Poate că votul din Comisia pentru drepturile omului nu va avea consecințe în lege. Deocamdată. Dar nu este nici anecdotic, nici întâmplător. Este un simptom al culturii politice de după 1989, construită prin redesenarea memoriei și a trecutului: cu planuri editoriale, cu programe școlare și cu un discurs public care a ocultat deliberat și de la bun început distincția clară între anticomunismul legionar și refuzul democratic al oricărei forme de extremism. În care s-au pus de-a valma figuri democratice distruse de regimul stalinist și „sfinți ai închisorilor” prezenți azi în colecția extremei drepte. Iar impactul electoral al acestei culturi politice nu contenește să-i ia „prin surprindere” pe cei care au contribuit, cu sau fără discernământ, la promovarea publică în monumente, nume de străzi, în programe școlare, editoriale și politice.