De același autor
Cum se mai simte oare statul român zilele acestea? Niște drone rusești ne-au zburat deasupra capului săptămâna trecută. Nu numai nouă: au avut și polonezii înainte și le-au anihilat cu succes, au avut după noi estonienii, eficienți și ei. În ambele cazuri, avioane ale aliaților (olandeze, respectiv italiene) au intervenit prompt. Avioanele noastre s-au ridicat în aer, au salutat dronele și le-au rugat frumos să plece. Nu de alta, dar lipseau niște norme metodologice care să permită aplicarea legii care reglementează lanțul de comandă în acest tip de situații. Potrivit ministrului Apărării, respectivele norme sunt pe agenda CSAT. Probabil că trebuie să transmitem Kremlinului să aibă puțintică răbdare cu CSAT-ul și să fie așa de amabili să nu mai trimită drone până ne dumirim noi cum merge cu lanțul de comandă.
Tot săptămâna trecută, în cadrul unei audieri în Comisia de buget, finanțe și bănci, șeful ANAF, acea agenție care ar trebui să lucreze 24 de ore din 24, dacă judecăm după cât de mare ni se spune că este gradul de necolectare la buget și al evaziunii fiscale, declară că inspectorii săi nu controlează marii suspecți evazioniști, ci mai degrabă micii contribuabili, pentru că „este mai ușor”. După o asemenea recunoaștere a incompetenței proprii, dar și a lipsei totale de capacitate a agenției în fruntea căreia este plătit, bine, să stea, domnul în cauză ar fi trebuit să pună pe masă și o demisie. Evident însă că ea nu ar fi rezolvat nimic, pentru că nu demisia lui X sau lui Y rezolvă problema.
Săptămâna curentă se deschide cu o nouă surpriză de proporții: s-a descoperit, culmea, un deficit de profesori, cu 2.000 de ore neacoperite numai la nivelul Bucureștiului. Evident, postul de televiziune care face breaking news este și amvonul Bisericii Antreprenoriale Libertariene, aceea care ne tot explică ce necesar este să privatizăm și aerul, aceeași care a construit cu migală narațiunea „bugetarului obez” etc. Dar să trecem peste. Pentru orice persoană cât de cât informată, aceasta nu poate fi o surpriză. Măcar după câtă cerneală virtuală a curs în ultimele două luni, documentând în toate sensurile deficitul de resursă umană din învățământ, și tot ar fi fost de ajuns. În urmă cu mai puțin de două săptămâni, raportul Education at a Glance redactat de OCDE – organizația aceea la care, chipurile, aspirăm să aderăm prin acte succesive de autosabotaj – constata deficitul de profesori mai ales în domeniul STEM, adică exact acele ore găsite neacoperite acum. Ce a făcut Guvernul? A decis, pentru că „era mai ușor”, să reducă plata cu ora, să crească normele, să alunge suplinitorii, să aglomereze clasele. Nicio grijă: îngerii educației private vor veni și ne vor mântui după ce vom fi rătăcit prin deșert.
Statul român a încetat, de fapt, să mai existe altfel decât ca o vitrină pentru adevăratele afaceri, rețele, familii și alte grupuri mai mult sau mai puțin private care decid unde și cum se duc inspectorii ANAF să controleze, cum și unde se taie și se concediază etc. Statul român, atât de blamat și de arătat cu degetul de ideologii libertarieni și de alți apostoli ai tăierilor cu orice preț, este în moarte clinică de mult, tocmai pentru că 35 de ani de corupție și de parazitare a structurilor sale l-au redus la un soi de exoschelet, nici măcar decorativ. Corupția „de supraviețuire” conceptualizată de un fost consilier și prosper om de afaceri, amic al domnului prim-ministru, povestind lăcrămos prin vară tragicele compromisuri ale unui întreprinzător român prins în meandrele concretului, este numai unul dintre instrumentele atât de lucrative ale capitalismului românesc construit cu prețul democrației.
În jurul nostru, în lume, democrația, așa cum am visat-o și am gustat-o prea puțin, pare că-și trăiește ultimii ani. Rapoartele privind calitatea și răspândirea democrației în lume converg către aceeași pesimistă concluzie. Și nu întâmplător, odată cu autoritarismul se răspândește și războiul, pentru că nu există, de fapt, pace între națiuni fără pace internă – o spunea deja Kant la sfârșitul secolului al XVIII-lea: adică, fără inamici interiori, fără ură, fără suspiciune, exact demonii hrăniți azi de propaganda autoritaristă pe tot globul. Ultimele sondaje de la noi conturează un viitor cu extrema dreaptă la putere, puternic sprijinită de expansionismul rusesc, pe de o parte, și de imperialismul autoritarist american, pe de alta. Într-o lume a prădătorilor, vorba lui Giuliano da Empoli, autoritățile noastre discută norme metodologice. Această apatie nu se explică doar prin lipsa de resurse sau prin constrângeri strategice. Ea e, mai degrabă, simptomul unei incapacități structurale, intelectuale și/sau morale a clasei politice. În alte vremuri, această incapacitate ar fi fost cumva corectată de societatea civilă, de acțiunea cetățenească. La noi și aiurea. Pare-se însă că asaltul asupra realității în era digitală a anesteziat masa critică a reacției democratice de răspuns.
România are încă resurse, expertiză și aliați. Dar timpul pentru improvizații s-a scurs de mult. O combinație deleteră de contraselecție la toate nivelurile, corupție, lipsă de educație – în sensul amplu al termenului, nu numai al performanței școlare – ne macină, în fiecare clipă, firavele șanse de redresare. Cu fiecare mită, cu fiecare tun, cu fiecare afacere veroasă îngropată după ani de anchete tergiversate, cu fiecare diplomă – de obicei privată - falsificată, cu fiecare abuz în serviciu sau act de nepotism, cu fiecare reducere de buget la Sănătate, Cultură, Educație, cu fiecare pădure tăiată, cu fiecare complex rezidențial nou fără școli, spitale sau parcuri, statul român – și democrația -- mai mor puțin.
