Egalitate între hoți

Senatorul USL Mircea Diaconu a comis aceeași încălcare a principiilor elementare ale statului de drept pe care ne e dat să o observăm de ani buni în România și, incontestabil, într-o formulă mult accentuată de câteva luni încoace: contestarea unei legi în vigoare și nerespectarea consecințelor încălcării ei.

Formula memorabilă, care ar putea servi drept slogan de campanie USL-ului, îi apar­ține senatorului Mircea Diaconu, ac­tor în cel mai bine regizat film al carierei sale, „Cum să fugi de ANI“. Sintagma din titlu a fost ros­tită în cursul unei de­clarații de presă date săp­tă­mâna trecută de se­na­torul USL, ajutat până în pânzele albe de colegii săi de ali­anță printr-un boicot exe­cutat cu măiestrie în ziua când se discuta tocmai re­tragerea mandatului său de ales al poporului pe mo­tive de incompatibilitate.

Cazul lui Mircea Diaconu este deja no­to­riu: lansat în cariera politică sub umbrela liberală, popularul actor, prezență de alt­minteri constantă, la începutul anilor ‘90, pe scena societății civile, și-a construit cam­pania electorală precedentă pe o temă simplă și, se pare, de mare efect: fiul pă­mântului, cu mai mult noroc și reușită în viață, reîntors la vatră ca să își ajute con­cetățenii. Introducerea așa-zisului vot uni­nominal oferea oricum circumstanțe fa­vo­rizante acestui tip de discurs, care folosea în plus toate stereotipiile construite în timp și cu migală despre profilul par­la­mentarului dedicat acțiunii de „ajutorare a cetățenilor“ prin abordare directă (de pre­ferință, cu punga și găleata).

Intervențiile de acum patru ani vorbeau des­pre oamenii din Argeș, despre cum omul locului poate să facă mai multe pentru ei. Ca într-un film ceaușist în care Mircea Diaconu juca rolul tânărului medic veterinar cu repartiție într-un sat uitat de lume, dar nu și de colectivizare, unde reușea să-și apropie oamenii și să rezolve problemele to­va­ră­șilor. De această dată, avea șansa să joace acest rol în lu­mea reală și s-a trezit ast­fel propulsat în parlament - deocamdată, cel mai trist parlament din istoria postdecembristă, în așteptarea următorului, care nu ne va de­zamăgi, cu siguranță. Acolo s-a remarcat, într-adevăr, cu asupra de măsură. Din pă­cate, nu printr-o inițiativă legislativă me­morabilă, ci prin trânta demnă de o cauză mai dreaptă cu Agenția Națională de In­tegritate.

Instituția în cauză a făcut imensa eroare de a decide incompatibilitatea senatorului Mircea Diaconu cu funcția de director de teatru, deținută în paralel. Potrivit legii, oda­tă decizia ANI comunicată, colegii domnului Diaconu erau teoretic obligați să ia hotărâreaa retragerii mandatului de parlamentar. Numai că precaritatea ideii de lege în România a căpătat dimensiunile unei penibile comedii bulevardiere. Co­le­gii au compromis ședința, iar actorul principal și-a anunțat public intenția de a contesta la Curtea Constituțională ar­ti­colul de lege care prevede, odată declarată incompatibilitatea, suspendarea pe trei ani a dreptului de a mai ocupa funcții pu­blice.

Senatorul USL a comis aceeași încălcare a principiilor elementare ale statului de drept pe care ne e dat să o observăm de ani buni în România și, incontestabil, în­tr-o for­mulă mult accentuată de câteva luni în­coace: contestarea unei legi în vigoare și nerespectarea consecințelor încălcării ei. Într-un stat cu adevărat democratic, unde domnia legii nu se discută, atitudinea se­natorului USL ar fi considerată gravă. În România europeană a anului 2012, ajus­ta­rea pe colțul mesei a unei legi în vigoare a devenit ea însăși literă de lege. Grav este că tonul îl dau membri ai parlamentului, devenit, mai nou, cel puțin în intențiile USL, un soi de monarh absolut, care le­giferează situându-se el însuși deasupra legii. Încarnare a suveranității absolute (par­lamentul este vocea poporului), par­lamentul a devenit o replică uselistă, ri­di­col epigon al Leviathanului hobbesian.

Cazul Mircea Diaconu vorbește în fapt despre atitudinea actuală a puterii față de lege, în general, și față de instituțiile cre­ate pentru a mai stăvili corupția, în par­ticular. Declarat incompatibil de Agenția Na­țională de Integritate, senatorul a afir­mat senin că nu vede utilitatea instituției. Iar cum gura păcătosului adevăr grăiește, senatorului liberal i-a mai scăpat o cu­ge­tare preocupantă legată de utilitatea DNA. Dacă există o egalitate în drepturi a ce­tă­țenilor, de ce să nu acordăm și hoților acest drept? De ce să defileze demnitarii pe culoarele DNA, și nu pe cele ale pro­curaturii, ca orice român obișnuit? - s-a mai întrebat senatorul. De ce? Pentru că, după cum chiar cazul său o arată, dem­nitarii români nu se consideră cetățeni obișnuiți, supuși acelorași legi și reguli. De aceea cazul lui Adrian Năstase a șocat atât de mult clasa politică: a arătat fai­libilitatea unui sistem construit cu migală vreme de mai bine de douăzeci de ani, o rețea de protecție reciprocă gândită pen­tru politicieni corupți, obișnuiți cu avan­tajele nenumărate ale demnităților pu­blice, învățați să privească abuzul în func­ție ca un drept câștigat. Aceasta este școa­la care a educat, din nefericire, și noua ge­nerație de politicieni. Să nu ne mai mirăm că acum, în prag de campanie electorală, se vorbește atât de insistent de înțelegere între părți, de împărțire a colegiilor și de „blaturi“. E o solidaritate transpartinică a unui sistem care nu se mai satură: de pu­tere, de bani, de influență, de joaca de-a legea. //