De același autor
Un nou episod din asaltul mediocrității și al analfabetismului agresiv s-a declanșat odată cu semnarea și transmiterea către universități a alocării bugetare (număr de locuri) pentru sesiunea de admitere din vară, cu un impact nefast asupra finanțării principalelor instituții de învățământ superior din țară: Universitatea din București (UB), Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj (UBB), Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași (UAIC), Universitatea de Vest din Timișoara (UVT). Toate aceste mari centre universitare (care, împreună, școlarizează anual un total de peste 15.000 de studenți numai la programele de licență) își văd, de pe o zi pe alta, reduse dramatic finanțările.
Datele și cifrele sunt deja cunoscute, au fost publicate și comentate amplu în ultima săptămână. Consecințele previzibile sunt și ele clare pentru oricine are ochi de văzut și urechi de auzit, au fost reținute la cald în reacția UB și apoi și mai sistematic în cea a UBB. Foarte pe scurt, sunt afectate singurele universități prezente în ultimii ani în clasamentele europene și mondiale; se încurajează incompetența și impostura, relativizând performanța; se introduce un criteriu straniu de selecție a dosarelor bazat pe proveniența geografică a candidatului: există locuri rezervate pentru candidații din mediul rural. Nu se pune problema calității absolvenților, nici aceea, extrem de stringentă, a promovabilității la bacalaureat a acestor licee, uneori foarte aproape de zero. În situația extrem de probabilă a necompletării locurilor, ele sunt luate de la universități, care nu au dreptul să le realoce. Așadar, tăierile reale la finanțare, după admitere, vor fi de fapt și mai mari decât ce se prefigurează acum pe hârtie. Se adaugă la tablou sentimentul extrem de neplăcut al revenirii la dosarele de „origine socială sănătoasă“, care au frânt destinele atâtor tineri împiedicați în anii cei mai negri ai stalinismului să facă studii universitare din cauza unui dosar „prost“.
În zilele care s-au scurs de la publicarea cifrelor de școlarizare s-au făcut auzite voci care, fără să ia în calcul toate implicațiile acestei decizii dezastruoase, sunt tentate să relativizeze și să analizeze cu „obiectivitate“ decizia MEN. Aceste voci susțin, în mare, că reducerea numărului de locuri este de fapt justificată, că producția de șomeri cu diplomă trebuie să fie, la un moment dat, stăpânită și limitată și că, iată, se începe cu ceva. Raționamentul este fals pentru că are premise incomplete.
În primul rând, o reducere a cifrelor de școlarizare, justificabilă de altfel, trebuie însoțită de o modificare a sistemului de finanțare. Universitățile mari au fost ani de-a rândul antrenate într-o spirală a logicii cantitative, direct influențate de finanțarea „pe student“. Universitarii vorbesc și se plâng de acest sistem de mulți ani, pentru că în mod evident el stimulează o dezvoltare strict cantitativă a facultăților, sub presiunea condiționării finanțării pe numărul de studenți. Cofinanțarea prin proiecte, mai ales în științele sociale și umane, este o mare păcăleală și o utopie, colegii universitari care au trecut în ultimul an și jumătate prin procedurile de evaluare a dosarelor de granturi știu exact despre ce este vorba, iar presa a consemnat nenumăratele vicii de procedură în evaluare care au decredibilizat criteriile de evaluare și de acordare a finanțărilor.
În al doilea rând, acest tip de argumentație pornește de la premisa că putem judeca acțiunile actualului guvern printr-o grilă a normalității. Că, în principiu, procesul de luare a deciziilor la nivel guvernamental este unul construit pe logica interesului public. Nimic mai fals. Un guvern ai cărui reprezentanți sunt capabili să aresteze, prin proceduri violente, un cetățean pentru vini imaginare nu poate fi suspectat de intenții onorabile. Un guvern care cultivă, în mod ostentativ și repetat, disprețul pentru norme, pentru aplicarea legilor, pentru educație și chiar pentru un nivel minim de alfabetizare al membrilor săi nu poate fi judecat din perspectiva bunei credințe ori a bunelor intenții rău aplicate.
Așadar, a judeca decizia, fie ea și preliminară, a ministerului, din logica unei prezumtive intenții de reglare a raporturilor dintre absolvenții de universitate și piața muncii este în cel mai bun caz un demers inutil și naiv. În plus, dacă logica interesului comun și a cheltuirii înțelepte a banului public ar fi într-adevăr motorul acțiunilor guvernamentale, nu am mai citi despre decizia Cabinetului Dăncilă de deblocare, în plin îngheț al posturilor în sistemul bugetar, a nu mai puțin de 29 de angajări la Institutul pentru Studiul Levantului, cunoscut de altfel, nu-i așa, pentru relevanța deosebită pe piața muncii și reputat pe plan internațional pentru înaltele performanțe academice.
La patru luni de la instalare, acest guvern și-a pierdut dreptul de a beneficia de prezumția de nevinovăție în evaluarea propriilor măsuri. Chiar dacă deciziile dezastruoase și nedrepte luate în mai toate sectoarele aflate în suferință – sănătatea și învățământul se califică integral – sunt izvorâte uneori nu numai din rele intenții, ci și din incompetența cea mai crasă, ele produc efecte similare. Or, incompetența nu poate fi o scuză decât într-un regim politic fără legătură cu principiile meritocratice ale democrației.
