De același autor
Vizita președintelui român la Casa Albă, anunțată presei cu aproximativ 24 de ore înainte de a se produce, a dat ocazia unui nou val de comentarii și speculații privind candidatura la funcția de secretar general al NATO, pe care întreaga mașinărie de propagandă strânsă în jurul președintelui a hrănit-o din nou cu formulele greu de decriptat, diplomatice,
folosite la președintele Biden și de alți înalți oficiali americani.
Cum candidatura olandezului Mark Rutte este de mult prezentată ca favorită, cu toate că au existat în ultimele câteva săptămâni câteva voci în dezacord (printre altele, Polonia, Bulgaria, Ungaria), mesajele transmise de diplomații americani, oricât de criptice, cu greu pot fi interpretate ca o modificare de direcție.
Aflat la capătul a două mandate cu un bilanț puternic contestat pe plan intern, președintele Iohannis beneficiază aparent de o mai bună imagine în exterior, unde poziția României în raport cu Rusia/Ucraina a contat extrem de mult. El se află de cel puțin doi ani într-un turneu de construcție a imaginii post-mandat: pare că o bună parte din eforturile diplomatice ale marelui turist de la Cotroceni s-au concentrat în mare măsură asupra acestui obiectiv, greu de identificat din perspectiva interesului general, dar lesne de suprapus peste construcția unui port de vreme rea după finalizarea mandatului. Nu e deloc surprinzător la un personaj dominat de o excesivă (ca să nu spunem exclusivă) preocupare pentru confort și imagine, pe care a încercat vreme de 10 ani să o controleze și să o manevreze cum s-au priceput diverșii consilieri mai bine. Primul mandat i-a oferit ocazia că simuleze un interes pentru cauze generoase și nobile; al doilea mandat nu i-a mai stimulat probabil nevoia de a face băi de mulțime civică, ci, mai degrabă, de a da șanse după șanse unor alianțe menite să readucă sistemul de partide la matca originară a partidului-mișcare unic din 1990, numit la acea vreme FSN, mai recent USL, azi prezent în diverse variante și combinații electorale.
Discuția privind succesiunea la șefia NATO se produce însă într-un moment complicat, care ar trebui probabil să-i dea mai mult de gândit chiar și președintelui în funcție. Se vede asta cu ochiul liber, inclusiv în dificultatea cu care președintele Biden a obținut votul Camerei Reprezentanților pentru ajutorul dat Ucrainei (încă un pachet se află se pare în pregătire). Pe de altă parte, din Europa, aflată în plină pregătire a alegerilor pentru Parlament, nu sunt vești foarte încurajatoare, iar unul dintre cei mai ascultați lideri – încă – pe plan european, președintele francez Macron, emite semnale de avertizare în raport cu dificultatea continentului nostru de a-și găsi o voce în afara celei articulate exclusiv prin portavocea americană. În deja ultra-comentatul discurs pronunțat la Sorbona pe 26 aprilie, președintele Macron contempla perspectiva unei „Europe care ar putea muri” în lipsa unei noi idei directoare și în contextul unor incertitudini ideologice și strategice crescânde. Observații similare face și politologul libanez Ghassan Salamé în La tentation de Mars: guerre et paix au XXIe siècle, publicată de Fayard în luna martie. Europa ar trebui să se gândească mai serios la un plan B al gestionării conflictelor aflate la granițele sale care să nu includă drobul de sare al alegerilor americane din noiembrie. În acest context, faptul că printre țările care nu agreează neapărat ideea unui secretar general al NATO provenind din vestul Europei se află și Ungaria ar trebui să-i dea de gândit președintelui Iohannis – sau celor care încă se ocupă cu sfătuirea acestuia.
Poate că în urmă cu doi ani și jumătate, nominalizarea lui Klaus Iohannis pentru funcția de secretar general al NATO ar fi putut fi privită ca o încurajare a abordării diverse și deschise geopolitic. Cum de atunci s-au adăugat pe listă războiul declanșat de Rusia în Ucraina și, de 7 luni, războiul din Gaza, situația din meniu s-a complicat enorm. În plus, după cum s-a putut vedea, incertitudinile politice și războaiele culturale americane amenință deseori ele însele stabilitatea unor decizii în interiorul Alianței. SUA cu administrație Trump din noiembrie ar deveni substanțial mai tranzacționale în îndeplinirea obligațiilor asumate prin tratatele internaționale. Oare fostul președinte al României ar fi cea mai sigură opțiune pentru a reprezenta NATO în această ecuație dificilă?
Dar, mai presus de toate aceste complicate calcule geopolitice, o întrebare simplă se distinge: i-o fi explicat cineva președintelui Iohannis că funcția de secretar-general NATO presupune un pic mai mult efort decât cea de președinte al României (cel puțin în lectura personală făcută în ultimii zece ani, pornind de la emblematicul palton aruncat pe capota mașinii) și că poate, pentru un atât de entuziast globe-trotter cum am constatat cu toții că este, identificarea unei agenții de turism cu filiale pe tot mapamondul ar fi mai atrăgătoare decât șefia Tratatului Nord-Atlantic?
