O Românie uitată la terapie intensivă

Cazul privind incendiul de la Maternitatea Giuleşti, din cauza căruia au decedat cinci bebeluşi, a fost preluat de Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), ancheta fiind coordonată de procurorul şef Marius Iacob. Acesta declara vineri, 30 august, că „din datele obţinute de la mai multe persoane, a reieşit că mai multe cadre medicale se aflau într-un salon în momentul izbucnirii incendiului, iar din declaraţia unuia dintre martori reiese că a ieşit cineva de acolo cu un tort“.

Teribila tragedie de la Maternitatea „Panait Sârbu“ din Bucureşti reprezintă – pentru a câta oară – o premieră dintre cele mai macabre în România ultimilor 20 de ani. Ancheta e în derulare, dar nu există propriu-zis suspecţi. Conducerea spitalului – aceeaşi de 23 de ani – a fost suspendată. Se caută şi se cer demisii, care nu vor exista, fireşte. Se discută despre cauzele care pot determina situaţia incredibilă, în care, în cadrul unei secţii de o asemenea importanţă, să nu fie alocată, într-o zi normală de lucru, lunea, decât o asistentă însărcinată cu supravegherea. Care, oricum, dacă ar fi fost prezentă la datorie, ar fi putut reduce considerabil amploarea unui scurt-circuit ce a evoluat în lipsa oricărei prezenţe adulte competente în dezastru. Indiferent de orice considerente de ordin material – salarii mici, reduse acum şi mai mult, supraîncărcare, volum de muncă mare etc. – nimic în lume nu ar putea explica sau, cu atât mai puţin, scuza indolenţa criminală şi lipsa oricărei urme de conştiinţă profesională la persoana care nu a fost acolo unde meseria ei îi cerea să fie.

E evident un şir de incompetenţe şi neglijenţe în detaliile care au condus la această tragedie. Cu toţii – electricianul care a improvizat instalaţia de aer condiţionat, persoanele care au recepţionat lucrarea etc. – au închis ochii, şi-au spus că merge şi aşa. Merge să bei un suc cu colegele de pe etaj câtă vreme bolnavii sunt uitaţi de toată lumea, merge să dai diagnostice pe bandă rulantă sau să bifezi ca doctor de familie listele de pacienţi pentru obţinerea subvenţiei. În maternităţi, lucrurile pot sta şi mai teribil, pentru că, uneori, asistentele procedează fin, lucrând pe „latura psihologică“ cu pacienta – lăuza, în speţă –, deja fragilizată fizic şi emoţional după naştere. Forumurile de profil sunt pline de poveşti care mai de care mai „luminoase“ despre ororile şi greşelile din sistemul sanitar. În urmă cu un an, un cotidian central lansase chiar un soi de serial despre „maternităţile groazei“, unde se strângeau poveşti care mai de care mai teribile despre experienţele femeilor în astfel de momente.

Iar maternităţile nu sunt singurele instituţii sanitare în care oamenii intră cu teamă crescândă. Spitalele din marile oraşe din provincie şi din Capitală funcţionează de mulţi ani la cote de avarie, lipsite de cele mai multe ori de materiale elementare. Şi chiar dacă ai „norocul“ să suferi de o boală pentru care există, prin miracol, tratament disponibil, te loveşti de indolenţa, reaua-voinţă sau, pur şi simplu, cinismul personalului medical de toate gradele. Doctori şi personal auxiliar deopotrivă. E adevărat că în viaţa reală profesia de medic nu se contruieşte ca într-un scenariu de serie televizată, că un pediatru nu poate fi un George Clooney ultracompetent, că apostolatul în medicină e, probabil, un concept desuet pentru multe generaţii de medici, nu numai pentru cele formate după 1989. Este limpede, de asemenea, că, într-un soi de reacţie de autoapărare, o persoană confruntată cu suferinţa şi cu moartea ca fapt cotidian tinde să-şi construiască o solidă carapace de cinism.

Şi totuşi... Medicii nu sunt toţi cinici, nu toţi dau diagnostice greşite, uneori asistentele în spital nu uită să zâmbească şi să-şi facă meseria pe care şi-au ales-o de bună-voie şi nesilite de nimeni.

Asemeni profesorilor care-şi fac meseria, deşi sunt prost plătiţi, pentru că nu pot altfel, asemeni funcţionarelor de la ghişeu care uneori chiar încearcă să te ajute şi o fac într-o manieră neagresivă – cazuri rare, dar confirmate de martori oculari –, asemeni multor categorii de bugetari care au avut măcar inteligenţa să realizeze că nu te răzbuni pentru neajunsurile sau nemulţumirile tale pe un alt confrate de suferinţă.

Clasificările şi generalizările sunt adesea pline de capcane. De aceea, atunci când preşedintele a spus, de pildă, că medicii din România sunt slab pregătiţi, furnizând şi un procent angoasant de diagnostice greşite, nu numai că a pus într-o situaţie proastă partea „bună“ a branşei, dar a comis, la nivel simbolic şi, de ce nu, politic, o mare eroare. Generalizările – pe branşe, pe bresle, pe meserii, pe categorii sociale, aruncarea anatemei în bloc pe una dintre aceste categorii, identificarea unui inamic în interiorul aceluiaşi corp social – sunt practici şi viziuni străine democraţiei.

Dar România este, din nefericire, din ce în ce mai departe de ideea unui stat democratic, nu numai din cauza „sistemului politic ticăloşit“, a „oligarhilor“ care-şi folosesc puterea financiar-economică pentru a cumpăra influenţa politică, ci şi pentru că, pe fondul acestui sistem, care a fost fondat în 1990 de Ion Iliescu şi cauţionat, prin complicitate sau neputinţă, după caz, de toate guvernările de după 1989, statul român a devenit un soi de extensie spongiformă, care nu reuşeşte să treacă la stadiul de vertebrată, nicidecum să funcţioneze de sine stătător, ca un organism cu organe specializate şi cu un sistem imunitar sănătos.

Aşa se explică imensa derută a majorităţii cetăţenilor care bat la poarta statului: spitale, şcoli, trezorerii, administraţii financiare, tribunale etc. cu certitudinea că, odată intraţi acolo, sunt norocoşi dacă mai scapă cu viaţă sau că, după judecată, nu pierd şi ce-au avut de drept. Ştiu că, odată intraţi, vor fi culpabilizaţi că vor să se vindece, că vor să recâştige ce-i al lor, că vor să le ofere copiilor o educaţie bună. Că vor, mai scurt spus, şanse egale. Evident, atâta vreme cât conceptul nu e asimilat pomenii de stat, care nu are, la rândul ei, multe în comun cu spiritul democratic.

Din păcate, România postrevoluţionară a fost şi ea ţinută la terapie intensivă fără supraveghere. A fost incendiată, abuzată şi zace acum precum un imens, grotesc domn Lăzărescu, în vreme ce medicii se ceartă în jurul ei. Toţi ar fi trebuit să aibă grijă de ea, dar nimeni nu o face. Şi această constatare nu denotă nici cinism, nici scepticism, nici fatalism sau alte „isme“. E mai mult o constatare amară, în faţa unei boli cronicizate care nu prea mai răspunde la tratamente. //