De același autor
Astfel se prezintă declaraţia preşedintelui Partidului Naţional Liberal, cu trei zile înainte de moţiunea de cenzură. Votul în sine nu mai are nicio importanţă. Făcută într-un moment de slăbiciune şi/sau de sinceritate, declaraţia relevă starea de fapt reală a unei opoziţii care strigă altfel, de câte ori şi oriunde poate, că are soluţii miraculoase şi că, a doua zi după căderea Guvernului Boc, ei ar fi pregătiţi, cu cabinet cu tot, să preia frâiele puterii. Liberalii împreună cu PSD, care, la congresul proaspăt desfăşurat, a propus, precum număra baronul Münchausen stacanele de vin fiert, nu una, nu două, nu trei, ci o sută de soluţii pentru ieşirea din criză. Preşedintele PSD are de acum motive de supărare, nu numai pe antecesorul său Mircea Geoană – căruia îi recomanda, în urmă cu vreo două săptămâni, să nu se mai pozeze lângă prim-ministru şi preşedinta Camerei Deputaţilor, pentru că trebuie să dea explicaţii „colegilor din partid“ –, ci şi pe confratele întru opoziţie Crin Antonescu.
Liderul liberal nu pare a fi pregătit să ducă stindardul opoziţiei nici măcar cu ajutorul mobilizării sindicale promise de social-democraţi. Iar cât priveşte lupta parlamentară, PDL joacă în ultimele zile mult mai eficient rolul de partid de opoziţie decât reuşesc să o facă PNL sau PSD.
Cu toate acestea, televiziunile sunt pline de emisiuni unde ni se explică detaliat cum ar trebui să arate un guvern din umbră. PSD şi PNL au lucrat în sensul cooptării UDMR într-o formulă menită să basculeze echilibrul coaliţiei. Se pare că nu au fost suficient de convingători, pentru că UDMR a ales să se ţină de portofoliile deja existente.
Mai mult decât atât, Crin Antonescu şi Victor Ponta au început să aibă controverse pe tărâm de ministeriabili. Social-democratul nu vede alt premier decât pe sine însuşi, iar propunerile alternative ale liberalului au sunat, în acest context, mai degrabă a declaraţii „neprietenoase“ decât a sugestii colegiale şi au fost repede trimise în zonele speculative ale „pielii ursului din pădure“.
Crin Antonescu, mai puţin abil, dar şi mai spontan – spontaneitatea în politică e adesea mai mult un defect decât o calitate –, s-a aventurat în proiecţii periculoase de viitor, reuşind să umple de ridicol un demers oricum pornit cu multă demagogie în spate.
Cât priveşte PSD, el nu a fost niciodată un partid de opoziţie. Construit pe structurile patrimoniale şi organizatorice ale PCR, actualul Partid Social Democrat a reuşit să menţină vie flacăra unităţii partidului-stat, mai mult decât restul urmaşilor săi, ceea ce face ca rolul de partid de opoziţie să nu-l prindă defel. Datele lui fondatoare îl împiedică să facă opoziţie în sensul real al termenului. Iar politica sa în teritoriu este şi ea construită pe o sumă de reţele de solidarităţi care, cu toată pauza de guvernare – de unde nervozitatea crescândă a unora dintre baronii locali –, nu se diluează, ci dimpotrivă. Iar propunerile de reformă şi programele alternative de guvernare sunt undeva la jumătatea drumului între haiducescul „să dăm la săraci ce luăm de la bogaţi (ai lor, în nici un caz ai noştri)“ şi demagogia „primului-ministru“ otevist, care promitea câte 20.000 de euro fiecărui alegător.
Problema opoziţiei, una dintre cele multe, e identitară. E greu să construieşti un proiect, fie el de opoziţie, neavând ca liant decât ura, setea de putere, precum şi o clientelă în spate care aşteaptă de prea multă vreme recompense. Necesitatea unei alternative credibile e de domeniul evidenţei, dar cum să iei în serios o propunere care se autodiscreditează de la vârf? Pentru cei ieşiţi de ceva vreme din bazinul electoral al PDL – şi nu sunt puţini – a li se cere să creadă, mai ales în contextul ultimelor declaraţii ale liderului liberal, în resursele de inovaţie şi de competenţă ale opoziţiei e deja o supralicitare a disponibilităţii lor, şi aşa greu încercate. //
