Proasta guvernare ca proiect de țară

Problema lipsei de transparență relevate de ultimul episod al tristei telenovele a legii educației depășește cadrul incompetenței obtuze sau al fidelităților clientelare sectoriale.

Raluca Alexandrescu 24.01.2023

De același autor

Proiectul legii educației nu va mai fi disponibil decât după finalizarea consultărilor între membrii coaliției, la începutul procesului de avizare interministerială (adică atunci când intră în linie dreaptă pentru adoptarea de către Guvern). Anunțul făcut pe 16 ianuarie infirmă promisiunile făcute la sfârșitul anului trecut, când ministra educației declara că modificările „vor fi făcute publice după finalizarea procesului de consultare publică și integrare a feedbackului venit, la începutul anului viitor, după perioada de vacanță”. Contemplăm încă o secvență dintr-un lung șir de gesturi și de acte ale coaliției la putere care trimit insistent la ideea proastei guvernări asumate ca proiect de țară.

Banii (sau lipsa lor) nu sunt decât o parte neglijabilă a chestiunii. E interesant firește de văzut, în contextul acesta, ce logici supranaționale utilizează alocările europene de fonduri, de pildă, care au defavorizat în mod constant, începând cu anii 1990, consolidarea unei Europe sociale puternice, care au pedalat pe discursul neoliberal al eficienței, costurilor și „mâinii invizibile a pieței” (o sintagmă scoasă din context plimbată ca mantră fals adam-smithiană) și care au transformat, constant și ireversibil, percepția asupra educației și rolului ei în societatea de mâine. S-a scris deja mult despre impactul devastator al proiecției economice unilaterale, desprinsă abuziv și iresponsabil de cea politică sau socială, care a devenit literă de evanghelie pentru programele de educație ale unei Europe hipnotizate de mirajul neoliberal.

Din cauza acestei proiecții, în interiorul structurilor universitare (dar și preuniversitare) auzi, în anumite medii, mai multe discuții despre „eficiență”, „costuri”, „deficit” etc. decât despre predare sau cercetare. Ideea formării mai ample, mai inteligente a tinerilor, care să nu conducă fatalmente la producția pe bandă rulantă a unor mase de manevră incapabile să facă alegeri conștiente sau să înțeleagă, de exemplu, sensul real al colaborării, al utilității unei comunități funcționale s-a pierdut demult pe drum.

Joi 19 ianuarie, 40% dintre profesorii francezi au fost în grevă. Cuvântul de ordine a fost „nu pensionării la 64 de ani”. Cu toate acestea, sursa reală a spaimei declanșate de perspectiva a încă doi ani de activitate înainte de pensie nu e teama de muncă. Sau „lenea bugetarilor”, cum o altă mantră neoliberală de mare succes în România ar putea să o definească. Ci angoasa provocată de înrăutățirea condițiilor de muncă, a statutului profesional. Să fii cadru didactic într-un liceu dintr-o suburbie din nordul Parisului, de exemplu, presupune tehnici de supraviețuire pe care nicio facultate de psihopedagogie nu are cum să le anticipeze. Astfel că doi ani în plus înseamnă doi ani de risc prelungit.

În România, lucrurile nu stau poate la fel de dramatic în anumite sensuri (profesorii nu sunt omorâți pe stradă de elevi sau de familiile lor), dar orizontul speranței este de fapt și mai limitat. La noi nici măcar sindicate și „zile de acțiune” nu mai sunt, care să mențină fie și iluzia unei agentivități distincte de cea a decidenților. Impunitatea responsabililor politici a depășit de mult limitele permise chiar și de democrații imperfecte. Actorii guvernării pot spune și pot face aproape orice, în disprețul afișat al regulilor, al legilor și chiar al evidenței, al bunului-simț: caravana merge mai departe.

La sfârșit se ridică din umeri și se spune că nu sunt bani; bani de fapt sunt, dar sunt cheltuiți fie cu dedicație, fie fără cap. Se alocă 11 milioane de euro pentru standardizarea evaluării, concomitent cu măsuri care stimulează personalizarea, particularizarea admiterii la liceu; se cumpără tablete pentru studenți, dar ele ajung la beneficiari spre sfârșitul anului academic; se promite reducerea birocrației, dar se multiplică raportările, itemii, criteriile. Impactul pentru condițiile de muncă, pentru satisfacția lucrului bine făcut recunoscut ca atare și având un impact fie și local, modest, este catastrofal.

Se observă din ce în ce mai insistent în literatură că indicele critic al democrațiilor stă în analiza capacității reale de influențare a actului de guvernare din partea cetățenilor. Cu cât acțiunile comunităților se reflectă mai mult în politicile publice, cu atât satisfacția democratică e mai mare și deci și disponibilitatea cetățenilor de a se investi în efortul comun e mai importantă. Invers, cu cât acțiunile publice se dovedesc mai inutile, cu atât demobilizarea va fi mai mare, iar ea se va repercuta direct asupra performanțelor individuale: un soi de depresie colectivă dată de incapacitatea de a influența în vreun fel modul cum îți este dirijată, până la urmă, existența.

La noi se trag obloanele, iar la adăpostul lor se fac și se desfac legi incoerente, ticăloase, stupide, se negociază verdicte în justiție, se bate palma pe proiecte urbanistice aberante, care explodează apoi în conflicte comunitare, se tranzacționează posturi, influențe, se răsplătește clientelă, se dau premii de fidelitate și se penalizează gândirea independentă. Impunitate generalizată, pe de o parte, și un sufocant, paralizant sentiment al nedreptății, pe de alta. //

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22