Promisiunile toxice și iluziile pierdute ale Educației

Ultima idee de tipul „Ceaușescu în balcon în 21 decembrie promițând 100 de lei în plus la salarii“ are la fel de multă credibilitate ca și sursa de inspirație.

Legea educației se modifică prin ordonanță de urgență. Cadrele didactice debutante sunt ade­menite cu un pretins 3-4% în plus la sa­lariu - adică în jur de 30 de lei - și îndemnate să facă în continuare muncă de apostolat, ca pe vremea lui Gheorghe Lazăr (pe vre­mea lui Spiru Haret statutul profesional al profesorilor și în­vățătorilor era net su­pe­ri­or). Nu e un lucru nou că edu­­cația și sănătatea sunt domeniile lăsate de fiecare da­tă în derivă, în pofida pro­misiunilor electorale, de fie­care guvernare. Nu e un lu­cru nou că s-au câștigat alegeri - înclusiv ce­le din 9 decembrie 2012 - profitând nu atât de credulitatea unor categorii profesionale cum sunt medicii sau profesorii - iluziile s-au destrămat demult -, ci de disperarea lor din ce în ce mai adâncă. Încă și mai grav, ajunși la capătul unui an și jumătate de promisiuni călcate în picioare, guvernarea de așa-zis c­en­tru-stânga - o parte a ei - găsește încă „for­ța morală“ să mintă din nou în față aceste ca­tegorii, să fluture iluzorii creșteri care nu aco­peră nici măcar rata inflației adunată de când nu s-a mai umblat la salarii și să pretindă că prin acest „sacrificiu bugetar“ se face dreptate. În condițiile în care pentru alte categorii profesionale se identifică în­totdeauna resurse, cu ar­gu­mente dintre cele mai di­ver­se. Pe lângă disprețul afișat, USL stimulează și vrajba so­cială, strategie patentată de altfel de strămoșii ideologici.

Credibilitatea actualului gu­vern nu mai are de mult nicio susținere. Ultima palmă pe obrazul a ceea ce mai rămăsese din ea a fost dat de șefa FMI, Andrea Schaechter, care a negat că unul dintre punctele negocierii pe bugetul 2014 ar fi, cum afirmase guvernul pentru urechea me­diilor de afaceri străine, reducerea CAS și a afir­mat limpede că reducerea CAS face parte dintr-un pachet neluat în calcul, care pre­supune lărgirea bazei de impozitare, în paralel cu alte măsuri.

Chiar dacă ar urmări interesul public, chiar da­că ar fi sincer preocupată de starea dezas­truoasă a învățământului românesc ori a să­nă­tății, guvernarea USL tot ar fi, în mod lim­pede, repetentă la capitolul bunei guvernări. De un an jumătate, cât se împlinește în cu­rând de când guvernele Ponta 1 și 2 s-au suit la cârma - rătăcită - a României, reușind s-o pocnească de toți ghețarii întâlniți în cale, singura agendă constantă, în afara căpătuirii pe toate căile a clientelei politice, a fost cea determinată, prin reacție, de „agenda as­cunsă“ a președintelui Traian Băsescu. Nu a fost zi a acestei guvernări în care, prin decla­rații directe ori prin propagandă sistematică și profesionistă, guvernarea Ponta să dea vreun semn că ar avea altceva în programul de guvernare decât „să scăpăm de Băsescu“. Rezultatele nu confirmă, în niciun fel, vali­ditatea acestei geniale strategii.

Așa încât ultima idee de tipul „Ceaușescu în balcon în 21 decembrie promițând 100 de lei în plus la salarii“ are la fel de multă cre­dibilitate ca și sursa de inspirație. Poate chiar și mai puțină, pentru că Guvernului Ponta nu îi suflă deloc în ceafă vântul ultimului zbor cu elicopterul. Eliberat de constrângerile moralei politice și ale reperelor elementare care ghi­dează o guvernare măcar vag responsabilă, cu instincte oligarhice înnăscute și apoi exer­sate prin maeștrii genului, guvernarea USL pregătește lovitură după lovitură, folosind du­bla pavăză mediatică și parlamentară: unde nu se potrivește una, merge cu siguranță cea­laltă.

În cazul modificării Legii educației, după ce se­natoarea-învățătoare fostă grevistă a foamei pe statele de plată ale Antenei 3 s-a trezit să fluiere în biserică și a pretins propriului partid ameliorarea salariilor din învățământ, gu­vernarea USL, împingând sistematic și sigur România în prăpastie, a și găsit soluția: facem ce am învățat să facem, dăm o ordonanță de urgență. La urma urmelor, o oligarhie care se respectă nu mai are nevoie decât de votul intern al clientelei, iar „voința poporului“, slo­ganul toxic câștigător în alegeri, poate să mai stea în sertar până la următorul moment elec­toral. //