„Reforma” Educației: spunem adio democrației?

Cine mai crede că reforma Bolojan în Educație e despre câteva „ajustări” bugetare — norme mărite cu două ore, comasări ici-colo, salarii amânate — să mai verifice o dată. Nu e vorba de improvizații contabile, ci de un design amplu, coerent, cu efecte controlate și ireversibile. Este o strategie de retragere a statului din finanțarea reală a Educației, în favoarea unui model hibrid, parțial privatizat, în care beneficiarul plătește direct pentru drepturi pe care altădată le avea în calitate de cetățean. Aceste strategii de retragere nu sunt invenția actualului guvern; nu sunt nici găselnița vreunui geniu economic în ultimii cinci-zece ani. Nu sunt nici măcar extrem de originale în termenii paradigmei ideologice neoliberale postbelice, ci sunt produsul unui model utopic gripat de propria rigiditate mecanicistă, inapt să-și recunoască limitele și perseverând în propriile eșecuri, pe care crede, la fel de mecanicist, că le poate „rezolva”.

Este ceea ce explică Abby Innes într-un volum intitulat provocator, Late Soviet Britain: Why Materialist Utopias Fail. Innes s-a specializat în economiile sovietice și postsovietice, precum și în modele de tranziție din Europa Centrală - pleacă de la o întrebare aparent localizată: care sunt explicațiile eșecului puterii publice în Marea Britanie?

Potrivit lui Innes, suntem într-o fază de neoliberalism târziu, dar, paradoxal, cu patologii similare celor sovietice, la care Gorbaciov încerca să găsească o soluție: rigiditate birocratică, externalizare către furnizori privați și demoralizare structurală a personalului. Două utopii aparent opuse — leninismul și neoliberalismul — se întâlnesc în aceeași utopie socială modelatoare cu un punct axiomatic împărtășit: societatea e un mecanism predictibil pe principii similare, de exemplu, cu mecanica newtoniană.

Ce se întâmplă la noi? În mai puțin de o lună începe anul școlar, care anunță cel mai teribil și mai devastator cutremur din ultimii 25-30 de ani în sistemul public de învățământ. Și nu în sensul „distrugerii creative” schumpeteriene, ci în sensul demantelării programatice a unui sistem public de educație fără de care democrația nu va mai fi, de fapt, brutal spus, nici măcar un deziderat, cu atât mai puțin o realitate. Creșterea normei cu două ore pe săptămână (patru, în cazul celor cu normă redusă la 16 ore) nu este o minoră ajustare de orar, ci o injecție forțată de 5–7 ore reale de muncă în plus: pregătire, corectare, administrare.

Inspectoratele și autoritățile locale definitivează zilele acestea lista școlilor care vor fi reorganizate sau comasate, în ședințe „formale” cu participare hibridă sau online. În realitate, aceste liste închid soarta școlilor mici, în special rurale. Posturile de conducere dispar, resursele se concentrează în centre mari, comunitățile periferice rămân fără infrastructură educațională. Transportul elevilor — costuri, timp, abandon — devine responsabilitatea familiei.

Guvernul Bolojan livrează aceste măsuri ca pe o curățenie administrativă și bugetară. Dar dacă le privim prin lentila istorică, sunt piese dintr-un puzzle mai mare: privatizarea graduală a Educației prin subfinanțare cronică și prin externalizarea serviciilor către furnizori „de casă”. Contractele IT, mentenanța infrastructurii digitale, serviciile auxiliare — toate rămân la aceiași actori privați. Reforma atinge doar ceea ce poate fi tăiat fără a deranja rețelele de rentă.

Pentru cetățean, povestea e cinică: va plăti Educația pentru a avea un job, apoi va plăti impozit statului din acel job. Două fluxuri de bani spre același centru de putere. Cei care nu își pot permite să plătească rămân într-un sistem public subfinanțat, marginalizați social. În logica statului în retragere, acești oameni devin „neproductivi” și sunt tratați ca atare.

Dacă urmărim liniile acestei „reforme” până la capăt, ceea ce se conturează nu este o economie la buget, ci un scenariu clasic de captură a unui serviciu public, o „instituționalizare a retragerii”: statul își păstrează autoritatea de reglementare, dar își goleşte deliberat propriile instituții de capacitate, forțând cetățenii să caute alternative pe o piață numai iluzoriu funcțională.

Procesul are etape recognoscibile și pentru scenariul românesc: subfinanțarea constantă, crearea de disfuncții vizibile, menținerea contractelor mari către furnizori privilegiați, justificarea publică printr-o retorică de eficiență și modernizare, apoi legalizarea transferului de cost către beneficiar. În acest punct, educația nu mai e un bun public, ci o platformă de venit pentru operatori privați cu acces la resursele și reglementările statului.

În logica închisă pe care Innes o compară cu planificarea sovietică, guvernul se convinge că știe exact ce „mecanisme” trebuie ajustate. În realitate, aceste ajustări nu produc eficiență, ci doar rearanjează beneficiarii resurselor. Ca în orice sistem capturat, calitatea serviciului devine secundară: important este ca fluxul de bani să rămână stabil și predictibil pentru cei care au intrat în „cercul interior”.

Riscul pe termen lung nu este doar pierderea calității educației, ci și erodarea unui principiu democratic fundamental: accesul egal la un serviciu esențial. În momentul în care calitatea educației depinde de capacitatea de plată, mobilitatea socială încetează să mai fie o promisiune reală. Școala publică rămâne pentru cei care nu pot alege altceva — adică pentru cei pe care sistemul nu îi mai consideră utili.