De același autor
Vizita lui Volodimir Zelenski la București a fost prezentată de autorități și de ecosistemul mass-media arondat ca un mare succes al parteneriatului strategic. A fost, pe de altă parte, un pansament pentru rănile deschise provocate de ambiguitățile (ca să nu spunem altfel) politicii externe românești legate de puncte importante pe agenda globală, mai cu seamă prezența noastră ca observatori la reuniunea Comitetului de extorcare globală al lui Trump. Ușurare mare: după votul favorabil dat pe 11 martie 2026 de Parlament la solicitarea SUA privind utilizarea bazelor militare de la Mihail Kogălniceanu și Câmpia Turzii, prezența președintelui ucrainean în România a fost citită ca un episod de claritate morală pe care sprijinul oferit americanilor nu-l mai poate azi oferi în niciun fel. În marasmul criminal global provocat și întreținut de președintele SUA și de acoliții săi, de efectele căruia se bucură fără să facă mare lucru Putin și profită China, care tace și face, prezența liderului ucrainean a dat senzația că Administrația Prezidențială nu a uitat cu desăvârșire de mandatul încredințat în mai anul trecut.
Ceea ce nu înseamnă că semnalele ambigue au încetat: consilierul pentru securitate al Administrației Prezidențiale a declarat la sfârșitul săptămânii trecute că nu vede unde ar fi influența rusească directă asupra „sistemului” în România; punct de vedere problematic, mai cu seamă că există niște alegeri anulate pe exact acest motiv, despre care Europa întreagă a fost informată direct de președintele Dan în octombrie 2025, la summitul de la Copenhaga.
Ca să avem poate o perspectivă mai completă a momentului Zelenski, poate că ar fi util să-l privim ca parte a turneului continuat la Paris. (În paranteză fie spus, în capitala Franței se negociază în ultimele zile și detalii ale vizitei lui Trump în China: pe 15 martie a început o nouă rundă de negocieri pentru acorduri comerciale bilaterale, la care au fost prezenți secretarul Trezoreriei SUA, Scott Bessent, și vicepremierul chinez, He Lifeng.)
Presa franceză (Le Monde, Nouvel Obs etc.) a integrat Bucureștiul într-o narațiune în care centrul de greutate este politica europeană de securitate. În fluxurile de știri francofone, vizita lui Zelenski a fost doar o etapă într-o secvență diplomatică menită să consolideze „autonomia strategică europeană”. Platforma Mediapart a insistat asupra cooperării militare româno-ucrainene în context european și asupra faptului că deplasările liderului ucrainean au loc într-un moment în care atenția internațională riscă să fie deturnată de conflictul din Orientul Mijlociu, ceea ce conferă vizitei o funcție diplomatică de menținere a sprijinului occidental. Comunicarea oficială de la Élysée a reconfirmat de altfel prioritatea acordată sprijinului pentru Kiev, mai ales în contextul războiului din Iran și al crizei generale din Orientul Mijlociu.
Interpretările date de comentatorii francezi sunt interesante mai ales din perspectiva poziției extrem de ezitante a României în chestiunea „umbrelei nucleare” oferite de Franța partenerilor europeni și a schimbării de doctrină anunțate de Franța prin conceptul de „dissuasion avancée”. Discursul președintelui Macron de la Île Longue a fost interpretat ca un moment de inflexiune în politica nucleară a Franței, iar Ucraina e privită ca un posibil accelerator al transformării strategiei de securitate europene. Thomas Gomart, director al IFRI (Institut français des relations internationales), sublinia ideea că inițiativa franceză nu reprezintă o ruptură față de NATO, ci o adaptare la o lume în care stabilitatea strategică post-Război Rece a luat sfârșit. Ambiguitatea proiectului, care presupune autonomie franceză combinată cu solidaritate europeană, ar fi inevitabilă și potențial funcțională, dar ar explica ezitările unor state din Europa Centrală și de Est (de exemplu, România, dar și Polonia, care, după ce a fost citată în discursul de la Île Longue, s-a delimitat prin vocea președintelui conservator Nawrocki).
În contrast, relatările presei românești au insistat asupra dimensiunii instituționale: întâlnirea de la Palatul Cotroceni, semnarea documentelor de cooperare și ridicarea relației la nivelul unui parteneriat strategic. S-a vorbit despre proiecte comune în energie și industria de apărare, iar vizita lui Zelenski la centrul de instruire pentru piloții de F-16 a fost interpretată ca o dovadă a implicării directe a Bucureștiului în sprijinirea Ucrainei. În această optică, România se vede pe sine, într-o perspectivă cu un puternic parfum provincial, ca o „platformă” esențială pentru securitatea regională a Mării Negre.
Dar poate că entuziasmul unei părți a presei românești a fost mai degrabă, cum spuneam, un suspin de ușurare, din perspectiva unui bilanț problematic al angajării României alături de partenerii europeni în proiecte de securitate comună și din perspectiva extrem de greu de apărat a fidelității noastre oarbe și surde față de ordinele unei Americi în derivă, care se mișcă pe coordonate complet diferite de reprezentările noastre întârziate și anchilozate, captive ale unui model mental caduc. Pozițiile noastre pe plan extern par a fi la fel de anchilozate și desincronizate cu realul cum sunt și strategiile de politică internă. Ambele par a ieși din tolba unui program de guvernare din 2008-2010, cu minime diferențe, în general inferioare calitativ: corupția e mai mare, delăsarea e mai vizibilă, dezinhibarea fascizantă, la ea acasă.
