De același autor
Ignorată, minimalizată, bagatelizată şi în mod cert neînţeleasă, criza se răzbună pe România cu o forţă nebănuită de guvernanţi. În consecinţă, exact când alte economii încep să iasă din recesiune, economia românească riscă să se blocheze sau chiar să se prăbuşească. De vină nu mai sunt, de data aceasta, condiţiile economice internaţionale nefavorabile, ci deficienţele guvenanţilor români din ultimii 20 de ani, în primul rând incapacitatea lor de a pune interesul naţional deasupra intereselor personale, de partid şi clientelare. Despre aceasta însă am mai vorbit, şi noi şi alţii, astfel încât nu mai are rost să insistăm acum. Vom reţine totuşi că, în cazul României, cauzele crizei rezidă în decizia – sau indecizia – politică şi în transformarea sistemului politic şi a celui judiciar într-o sumă de fiefuri ale unor grupuri profesionale şi de interese.
Faza acută a crizei a fost declanşată, fără îndoială, vineri 25 iunie, de Curtea Constituţională a României, care a declarat neconstituţională reducerea pensiilor cu 15%. Din câte ştim din presă, decizia nu a fost adoptată unanim, ci cu o majoritate minimă, ceea ce înseamnă că nu toţi judecătorii CCR citesc Constituţia în acelaşi fel. Ni se va spune că nu ne putem pronunţa în materie, nefiind constituţionalişti. Aşa este, dar nici nu putem să nu observăm o serie de ciudăţenii legate de comportamentul membrilor CCR. De ce, de pildă, au ţinut ei să încalce Legea 47/1992, care-i obligă, la art. 64 (b) „să păstreze secretul deliberărilor şi al voturilor şi să nu ia poziţie publică sau să dea consultaţii în probleme de competenţa Curţii Constituţionale“?
Or, judecătorii Valentin Zoltan Puskas şi Ion Predescu tocmai aceasta au făcut, grăbindu-se să dea declaraţii de presă cu privire la votul lor şi să ia poziţii publice cu privire la legile supuse examinării. În consecinţă, avem tot dreptul să ne întrebăm dacă nu cumva au slujit unor interese politice. Dubii la adresa deciziei CCR a exprimat şi vicepreşedintele PDL Valeriu Stoica, om politic dar şi reputat jurist, când a afirmat că „este inadmisibil ca, în chestiuni de oportunitate de natură economică, Curtea Constituţională să se substituie guvernului şi să adopte soluţii care ţin de politica economică a statului“. Toate acestea ne îndreptăţesc să ne întrebăm dacă nu cumva „salvarea pensiilor“ nu a fost doar frunza de viţă menită să acopere ruşinea din cea de-a doua parte a deciziei CCR, prin care pensiile magistraţilor sunt singurele exceptate de la recalculare. Poate pentru că era ceva în neregulă a simţit domnul Ion Predescu nevoia să se justifice, pretinzând că „între magistraţi şi ceilalţi este o diferenţă fundamentală: ei au statut constituţional, ceilalţi (pensionari cu pensii speciale, n.r.) au statut legal“.
Totuşi, magistraţii nu au beneficiat de privilegiile extraordinare de care se bucură acum până în 2007, când Guvernul Tăriceanu le-a acordat prin ordonanţă dreptul de a avea pensii echivalente cu 80% din veniturile pe ultima lună de activitate, indiferent de cuantumul contribuţiei lor la fondul de asigurări sociale. Iar în privinţa statutului special invocat tot de domnul Predescu, nu am găsit în Constituţie decât inamovibilitatea şi dreptul de a fi transferaţi, promovaţi sau sancţionaţi doar de CSM, nu dreptul la pensii speciale. Până la urmă, Constituţia nu este o doctrină secretă, ci un text accesibil tuturor cetăţenilor. Pe scurt, pentru că au decis să-şi conserve privilegiile de castă, judecătorii CCR au generat serioase îndoieli cu privire la imparţialitatea lor.
Voluntar sau nu, decizia CCR a aruncat guvernul în corzi, forţându-l să ia măsuri dăunătoare populaţiei şi economiei, pentru a obţine tranşa a doua a împrumutului FMI. Mărirea TVA cu 5 puncte procentuale a fost dezavuată a priori de guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, care a afirmat că „nu măreşti taxele în recesiune“, şi de ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, care i-a dat dreptate, adăugând că soluţia este creşterea economică şi eradicarea corupţiei, nu suprataxarea.
Mediul de afaceri a fost devastat, anunţând creşterea inevitabilă a preţurilor şi a inflaţiei, restrângerea iminentă a consumului, falimente şi şomaj, iar consilierul guvernatorului BNR Lucian Croitoru a avut curajul să spună că împăratul este gol şi că problema pensiilor va reveni, „pentru că nu s-a rezolvat problema nesustenabilităţii sistemului de pensii“. Totodată, putem interpreta şi tăcerea iniţială a preşedintelui Traian Băsescu ca expresia unei dezaprobări.
Mărirea TVA a pus guvernul şi într-o serioasă dificultate politică, în primul rând prin fisura operată de ministrul de Finanţe, Sebastian Vlădescu, care a dezavuat implicit decizia Executivului din care face parte şi s-a plâns că nu s-a recurs la impozitarea diferenţiată, adică la o soluţie ce contravine programului politic al PDL. În acelaşi timp, liderii PDL au fost puşi în situaţia de a fi inconsecvenţi faţă de propriile declaraţii: Theodor Stolojan a descris mărirea TVA ca singura soluţie la ora actuală, după ce spusese că mărirea taxelor nu trebuie să reprezinte o soluţie, iar Vasile Blaga a fost nevoit să revină asupra declaraţiei potrivit căreia guvernul trebuie să demisioneze dacă măreşte taxele.
În sfârşit, încurajată de verdictul CCR, opoziţia s-a dezlănţuit, cerând imediat demisia Guvernului Boc şi chiar alegeri anticipate (Adrian Năstase, pe blog). Deşi este o atitudine firească pentru opoziţie, nu poţi să nu observi în discursul liderilor PNL şi PSD lipsa argumentelor economice serioase. Astfel, Victor Ponta declara, fără să dea nicio cifră, că 15% din fondul de pensii nu este o sumă atât de mare încât să justifice mărirea TVA, fapt contrazis de datele guvernului, ale FMI şi ale analiştilor economici. Cum guvernul trebuie să revină în parlament cu „legile austerităţii“, domnul Ponta ameninţă cu o nouă moţiune de cenzură, iar PNL cu contestarea la CCR a măririi TVA prin ordonanţă de urgenţă.
Având în vedere apetitul CCR pentru definirea politicii economice a guvernului, PNL şi PSD au, se pare, o şansă serioasă de a bloca eforturile guvernului de a echilibra rapid bugetul. Ambele partide duc o politică destructivă, care urmăreşte obsesiv căderea Guvernului Boc, fără a evalua consecinţele pentru economia românească şi, implicit, pentru nivelul de trai al populaţiei şi fără a propune soluţii economice viabile. O fi vinovat Executivul actual că nu a făcut la timp reducerile de personal şi de cheltuieli ce se impuneau, dar PNL şi PSD au fost şi ele părtaşe la această politică de tergiversare a reformei şi păcălire a FMI.
Economia reală românească nu a căzut brusc, ea cade de 20 de ani, ca urmare a deciziilor luate de toate guvernele României.
În acest moment însă, nu căderea guvernului ne poate salva de triumful absolut al crizei, ci reorientarea lui spre reformă şi decizii economice curajoase şi radicale, fie şi în al doisprezecelea ceas.
