Miza prezidențialelor și jocurile toxice ale iliberalismului

Deși instituția prezidențială a fost aproape vidată de conținut de către PSD, totuși miza alegerilor pentru Cotroceni de la sfârșitul anului este imensă, și anume salvarea democrației și statului de drept și a României europene. Dar ce șanse ar putea avea mișcarea, difuză deocamdată, favorabilă schimbării actualei situații generatoare de stagnare și chiar regres, în condițiile mobilizării masive a forțelor care au pus stăpânire pe România în 1989 și au creat „sistemul ticăloșit“? Pentru a răspunde, este necesar mai întâi să definim forțele beligerante.

Cine se bate cu cine, de fapt?

Am putea fi tentați inițial să spunem că marea confruntare va urma liniile clivajului tradițional dintre putere și opoziție, respectiv dintre președintele Iohannis, critic de ocazie al PSD, și actuala coaliție de guvernământ alcătuită din PSD și ALDE. Este însă o imagine falsă, căci există destule indicii că de fapt Iohannis și PSD au un adversar comun în persoana lui Dan Barna, candidatul Alianței USR-PLUS. Or fi Antenele critice la adresa șefului statului, dar furia la adresa tandemului președinte-premier anunțat de Alianța 2020 este mult mai intensă, pentru că, cel puțin deocamdată, domnii Barna și Cioloș sunt outsideri într-un joc pe care PSD, stăpânul Antenelor Dan Voi­culescu și Klaus Iohannis par să-l fi gândit împreună mai de mult. Să ne amintim că, înainte să devină candidat la președinție, Klaus Iohannis a fost candidatul coaliției GRIVCO la funcția de premier și că bunul său prieten, Eduard Hellvig, director SRI, și-a început cariera politică în PUR, partidul lui Voiculescu, și apoi a petrecut ceva vreme prin PNL în perioada sa USL-istă, care pentru mulți liberali nu a încetat nici astăzi. Totodată, în ciuda unor contestări formale ale unor legi scandaloase la CCR, domnul Iohannis a lăsat PSD să-și facă jocurile și să distrugă instituțiile statului, inclusiv instituția prezidențială, căreia i-a limitat puternic atribuțiile. De fapt, în lupta pentru independența justiției, Klaus Iohannis a fost mână moartă: a refuzat să-și exercite prerogativa de membru deplin al CSM și să participe la ședințele acestuia, deși avea drept de vot, ceea ce i-a permis Liei Savonea să facă absolut ce a vrut; a revocat-o, fără luptă, pe Laura Codruța Kövesi și nici măcar nu a susținut-o pentru funcția de procuror european; a acceptat mandatul neconstituțional al lui Petru Lăzăroiu la CCR și numirea lui Felix Bănilă, omul lui Tudorel Toader, la DIICOT. Să vedem acum dacă va sesiza numirea Corinei Corbu la conducerea ÎCCJ, cum i-ar impune legea, sau va prefera să ignore ilegalitatea flagrantă a procedurii de selecție. Totodată, în lumina cazului Caracal, ne putem întreba de ce președintele nu a folosit cadrul CSAT pentru a încerca măcar să exercite un control asupra Ministerului de Interne sau să propună public măsuri de asanare a Poliției și Jandarmeriei. Poate că degringolada instituțională patronată de PSD nu ar fi fost atât de dramatică. Dan Barna a avut dreptate, pe fond, să semnaleze această carență a activității prezidențiale, deși s-a exprimat imprudent. Dar mai gravă decât imprudența candidatului USR-PLUS a fost numirea fără obiecții a ineptului Moga la Interne de către șeful statului. Este adevărat, președintele a jucat subtil, lansând atacuri retorice la adresa PSD și ALDE și respingând, pe ici, pe colo, câte o propunere de ministru, cum a fost de pildă Olguța Vasilescu. Dar nu cumva a fost respinsă doamna Vasilescu pentru că devenise un pericol la adresa poziției de lider absolut a lui Liviu Dragnea?

Sub patronajul Antenelor

Aceste semne de întrebare privind profilul politic real al domnului Iohannis capătă o semnificație sporită în contextul frământărilor din interiorul PNL, unde Ludovic Orban se dovedește lipsit de autoritatea necesară pentru a impune o desprindere totală de PSD și a bloca o contaminare a partidului cu oameni care „au girat acest regim profund nociv“. Între timp, Rareș Bogdan, recent implantat în partid, fidel Cotrocenilor și amic al lui Eduard Hellvig, îi amenință poziția de președinte și se arată deschis față de o colaborare cu oamenii lui Voiculescu, căci l-am văzut apărând la Antena 3, unde a declarat demult că are colegi valoroși, și dând mâna cu Carmen Avram, chipurile pentru binele agricultorilor români, dar mai ales pentru desființarea lui Cioloș și a președintelui Franței Emmanuel Macron, patronul politic al noului grup din PE intitulat Renew Europe și prezidat de domnul Cioloș. Opoziția dintre Iohannis și PNL, pe de o parte, și Alianța USR-PLUS nu putea fi mai clar și mai strident definită. Iar deasupra acestei opoziții vedem conturându-se suveran profilul lui Dan Voiculescu. Se pregătește oare susținerea Antenelor pentru Iohannis într-un al doilea tur al prezidențialelor? Nu este exclus și poate că atacul lui Liviu Pleșoianu la adresa Vioricăi Dăncilă se încadrează în această tendință. Așadar, fie că Iohannis intră în turul 2 cu Dan Barna, fie că intră cu Dăncilă, tunurile vor fi puse pe adversarul/adversara lui.

Liberali și iliberali în PNL

Dar mai există și o dimensiune internațională a situației din PNL, care ar trebui să fie analizată cu mai multă seriozitate. Se pare că partidul a fost practic preluat de o facțiune conservatoare, tradiționalistă, dură, care numai liberală nu este. Stâlpii ei de rezistență sunt o serie de pastori neoprotestanți, ca Ben Oni Ardelean, formați în SUA și finanțați de organizațiile-mamă de peste ocean. Ei au fost cei care au împins PNL în susținerea Coaliției pentru familie, de pildă. Nimic reprobabil, desigur, dar PNL ar trebui să se declare ca atare și să-și facă publice toate sursele de finanțare, pentru a risipi orice dubiu planează asupra sa, mai ales după ce documentarul Netflix The Family a scos la iveală legăturile organizațiilor religioase ale Dreptei conservatoare din SUA cu Putin și alte personaje politice ostile liberalismului, iar neoprotestanții din PNL nu au lipsit din peisaj. Deși aceste legături erau bine-cunoscute mult înainte de realizarea documentarului Netflix, presa românească le-a ignorat cu desăvârșire. Oare pentru că însuși propagandistul șef al Antenei 3, Mihai Gâdea, este pastor baptist? Să ghicim în subtext o alianță sinistră dintre unii reprezentanți ai neoprotestanților și foștii securiști apropiați de KGB/FSB, ca Dan Voiculescu, al cărui pupil, Liviu Pleșoianu, este vedetă a oficinei putiniste Sputnik? În tot cazul, ar trebui să știm exact ce poziție are Klaus Iohannis în această ecuație, căci, după ce se poziționase discret pentru Europa și pentru distanțarea față de SUA, iată-l acum mergând pentru a doua oară la Washington, ca să se întâlnească cu iliberalul Trump chiar înainte de prezidențiale, după ce agentul său electoral Rareș Bogdan l-a făcut praf, retoric, pe președintele Franței, Emmanuel Macron, unul dintre opozanții europeni ai lui Trump și promotor al integrării europene. Sper să nu aflăm prea târziu ce înțelegeri secrete ascunde această întâlnire.

PSD, anexa lui Iohannis?

În acest context preelectoral destul de complicat, rolul candidatului PSD pare a fi doar acela de a bara calea lui Dan Barna spre turul 2 și de a-i oferi lui Klaus Iohannis un adversar ușor de învins. Prin incompetența, semidoctismul și supunerea ei față de interesele PSD, premierul Viorica Dăncilă este candidatul ideal pentru acest joc penibil. Probabil că ar renunța bucuroasă la candidatură în favoarea lui Tăriceanu dacă partidul ar lăsa-o, dar cine îl mai ia în serios pe liderul ALDE, care a fost incapabil să asigure partidului său intrarea în Parlamentul European? Mai rămâne de lămurit doar prețul pe care doamna Dăncilă îl va pretinde pentru a face figurație în campania electorală. Oricum, dacă Iohannis câștigă, PSD ar avea suficient spațiu de manevră pentru a-și pregăti alegerile din 2020. În fond, de ce ar mai lupta Iohannis în al doilea mandat, când ar putea să huzurească cinci ani la Cotroceni, cum și-a dorit întotdeauna?

Buturuga USR-ALDE

Planul puterii iliberale, cu tentaculele ei internaționale, pare destul de clar și îl favorizează pe Iohannis. Realizarea sa nu este însă certă. Nu știm, de pildă, cum va evolua revolta electoratului urban, liberal, dar neîncrezător în PNL, dezamăgit de Iohannis și exasperat de PSD, și a diasporei, a cărei prezență masivă la urne nu este altceva decât expresia dorinței de a reveni în țară, dar numai după înlăturarea forțelor care generează și întrețin corupția. Dimensiunile acestei revolte s-au văzut la alegerile parlamentare, care au propulsat Alianța USR-PLUS în prim-planul politicii, acolo unde o plasează și recentele sondaje. Poate că Alianța este imperfectă, poate că liderii ei mai au multe de învățat, dar sunt singurii care nu au probleme penale, promovează politici corecte, în spiritul valorilor europene, și nu au cedat în fața tendințelor iliberale la nivel național, regional (ne gândim la Ungaria lui Orbán) sau internațional, aliindu-se cu Macron, nu cu Trump. De aceea, pentru puterea dominată de spiritul lui Felix-Voiculescu, Alianța este principala amenințare. Lipsită de susținere mediatică, pentru că televiziunile sunt monopolizate de mogulii penali, va reuși ea să învingă formidabila mașinărie mediatică și politică a actualei puteri? Acesta este de fapt marele pariu al prezidențialelor, marea lor miză și marele test pe care va trebui să-l treacă, din nou, electoratul român. //