O campanie Toxică

Am ştiut că vom avea o campanie prezidenţială dură, dar nu ne-am gândit că ne vom aminti zi de zi şi ceas de ceas de atmosfera încărcată de ură şi violenţă din 1990. Cel puţin deocamdată, campania nu înregistrează violenţe de ordin fizic, dar este dominată de o agresivitate verbală iritantă.

Mimozele presei s-au speriat de sloganul de campanie al lui Traian Băsescu – „De ce le e frică nu scapă“ –, fără a se întreba dacă nu cumva avertismentul preşedintelui le este adresat politicienilor corupţi şi parlamentarilor care au pervertit rostul parlamentului. Aceleaşi mimoze par surde când Viorel Hrebenciuc strigă că Traian Băsescu „este beat tot timpul“, când Marian Vanghelie afirmă că „bea două sticle de whisky pe zi“ sau când Aura Vasile îl califică pe Emil Boc drept „nesimţit“, „fascist“ şi „imbecil“; ca să nu mai vorbim de faptul că nici nu-l aud pe Crin Antonescu lăudându-l pe Ion Iliescu pentru că nu a pus armata să ne împuşte în Piaţa Universităţii. Mai mult, pe intelectualii care-i ţin trena candidatului liberal nu-i acuză nimeni că şi-au vândut sufletul necuratului.

Avem însă nu numai o campanie asimetrică, ci şi incorectă, cu ştiri trunchiate şi scoase din context. De pildă, dacă Traian Băsescu spune că „nu îmi doresc anticipate, pentru că pică într-un moment foarte prost“, dar că nu poate exclude recursul la „acest instrument de deblocare a crizelor politice“, Realitatea TV titrează deformant: „Băsescu: Alegerile anticipate reprezintă o soluţie pentru rezolvarea crizei politice“. Ceea ce, desigur, îi permite lui Mircea Geoană să califice alegerile anticipate drept „cea mai proastă variantă“, pe care preşedintele ar urmări-o „cu cinism“, pentru că „o vrea pe Elena Udrea prim-ministru“. Este lansată astfel o diversiune, în care dezminţirile PD-L nici nu mai contează, pentru că aceasta este o campanie a diversiunilor. „Elena Udrea – prim-ministru“ este doar cea mai recentă dintre ele. Mult mai periculoase sunt aşa-numitul „scandal Hayssam“ şi acuzaţiile privind fraudarea alegerilor prin referendum.

În consecinţă, în această ţară, ce se pretinde europeană, un infractor dictează agenda publică în campania prezidenţială. Nu un infractor oarecare, desigur, ci un companion de călătorie al lui Ion Iliescu, membru şi fost candidat PSD, apropiat de mai mulţi lideri PSD, de la Nicolae Văcăroiu la Vasile Ion, tatăl jurnalistei răpite Marie Jeanne Ion, poate chiar de magnatul liberal Dinu Patriciu, ceea ce explică de ce din stenograma convorbirii cu generalul Degeratu, publicată în presa lui SOV, au fost omise toate numele de pesedişti marcanţi. Pentru televiziunile „de ştiri“ însă, spusele lui Hayssam au valoare de adevăr absolut, deşi nu sunt susţinute de nicio probă, şi aparţin unui personaj condamnat pentru terorism, agent secret multiplu, care ştia foarte bine că era înregistrat atunci când sugera că preşedintele i-ar fi fost protector şi complice. Ce ziarist care-şi respectă meseria poate „dezbate“ conţinutul acestor afirmaţii dezlânate şi adesea incoerente, legitimându-le, fără a avea şi alte probe? Dezbaterile televizate au devenit însă şedinţe de înfierare, iar vocea celor care îndrăznesc să pună la îndoială credibilitatea personajului sunt înecate de un cor de războinici antiprezidenţiali, solistă fiind Norica Nicolai, care afirmă că „profesorul“ este Traian Băsescu, fără ca vreun moderator să-i ceară să şi dovedească adevărul spuselor sale. Nu este prima dată când o face, pentru că filmul cu Omar Hayssam ne este prezentat în reluare. El a fost declanşat, iniţial, la începutul lui 2008, când tot ziarele şi televiziunile mogulilor „dezvăluiau“ un document public din dosarul căpitanului navei pe care fugise Hayssam, şi anume transcrierea unei convorbiri telefonice dintre sirian şi procurorul Ciprian Nastasiu, având un conţinut aproape identic cu cea publicată în Gardianul.

Cum ambii interlocutori ştiau, fără îndoială, că erau înregistraţi, rezultă că vorbeau, de fapt, pentru a fi auziţi de altcineva.

Faptul că, de data aceasta, avem de a face cu o înregistrare ilegală, ar fi trebuit să ducă dezbaterea în direcţia complicilor lui Omar Hayssam, dar, în mod straniu, nimeni nu investighează acest incident cu grave implicaţii pentru securitatea naţională, ceea ce ne face să suspectăm că „scandalul Hayssam“ a fost pregătit mai de mult pentru a fi folosit împotriva lui Traian Băsescu, fiind lansat o dată înainte de suspendare şi apoi relansat, aproape identic, înainte de prezidenţiale.

Tocmai când scandalul Hayssam a rămas în pană de noutăţi şi reciclează aceleaşi speculaţii, iată că, în ajutorul adversarilor lui Traian Băsescu, vine un pluton compact de ONG-uri, în frunte cu Pro Democraţia şi Transparency International, care-l acuză pe preşedinte de fraudarea alegerilor prin referendum – un concept absolut nou şi totodată greu de înţeles. În loc să discutăm despre chestiunea de fond a parlamentului unicameral şi a reducerii numărului de parlamentari, discutăm despre prezenţa domnului Băsescu pe afişele care cheamă cetăţenii la referendum, „uitând“ că iniţiativa referendumului îi aparţine, iar contracandidaţii săi sunt liberi să se exprime şi ei, prin afişe proprii, cu privire la această chestiune. Totodată, programarea unui referendum în aceeaşi zi cu alegerile se practică în mai toate democraţiile, nefiind o invenţie diavolească a actualului preşedinte, ci o practică curentă în SUA, de pildă. Mai mult, o parte dintre cele patru ONG-uri au protestat vehement şi faţă de referendumul din 2007 privind votul uninominal, organizat concomitent cu alegerile europarlamentare din acel an. Faptul că avem, astăzi, un sistem de vot doar parţial uninominal şi manipulat în continuare de partide li se datorează în mare măsură, iar dacă referendumul asupra parlamentului unicameral va eşua, vor repurta un nou succes şi-i vor ajuta pe adversarii preşedintelui.

Fără a fi epuizat inventarul diversiunilor din această campanie, avem deja destule motive să ne întrebăm de ce, în 2009, avem parte de o campanie electorală la fel de toxică şi de agresivă ca în 1990? De ce spaţiul mediatic a fost din nou monopolizat de o singură tabără politică, iar ceilalţi – buni sau răi – au prea puţine posibilităţi de a se face auziţi? De ce nu avem o masă critică de jurnalişti independenţi, care să investigheze şi să analizeze obiectiv, curajos şi fără părtinire afirmaţiile făcute de politicieni? În sfârşit, de ce nu discutăm în campanie despre programele candidaţilor, care, anul acesta, chiar merită să fie discutate? Nu sunt întrebări adresate unei singure tabere politice, ci ambelor – căci nu am ajuns aici doar din cauza forţei şi agresivităţii unora, ci şi din cauza neglijenţei, aroganţei şi duplicităţii celorlalţi. Toţi ar trebui aşadar să răspundă – căci toţi plătim. //