De același autor
Nu se întâmplă prea des – poate chiar nu se întâmplă niciodată – ca partidele să se reformeze când sunt la putere. Acest lucru li se întâmplă de regulă în opoziţie, atunci când verdictul electoratului le obligă să-şi reconsidere strategiile şi politicile.
PD-L se află acum sub presiunea unui grup de membri - restrâns, ce-i drept – care-i cer să-şi revadă politica de cadre, raporturile cu finanţatorii şi politica de promovare a candidaţilor. Cei care propun reformele în partid sunt doi şi jumătate: Cristian Preda, Monica Macovei şi, parţial, Sever Voinescu. S-a aflat însă că şi Theodor Stolojan ar pregăti un proiect de reformă statutară, care să separe funcţiile din partid de cele executive.
Momentul care a declanşat această presiune în direcţia reformei, pentru că mişcare reformistă nu o putem încă numi, a fost decizia dezastruoasă a PD-L de a-l desemna pe Honorius Prigoană drept candidat în colegiul electoral 1 din Bucureşti, decizie prin care partidul: 1) şi-a sfidat propriii membri care au muncit în campanie şi s-au situat pe primul loc în câteva colegii în Bucureşti, chiar dacă le-au pierdut la redistribuire, în virtutea unei legi strâmbe şi aberante, şi 2) s-a făcut din nou de râs în Bucureşti, pierzând colegiul la scor, în favoarea unui dinozaur politic fără carismă şi îndepărtându-şi electoratul urban activ căruia atât partidul, cât şi preşedintele îi datorează succesele anterioare. Greşeala partidului trebuie, fără îndoială, corectată, căci nu poţi milita în campanie împotriva sistemului ticăloşit doar pentru a te reintegra în sistem imediat după ce ai ajuns la putere. Adică poţi, dar, la un moment dat, vei plăti. Putem citi aşadar iniţiativa lui Cristian Preda şi a Monicăi Macovei, căci doar ei au înfruntat BPN al PD-L pe 25 ianuarie, ca un act dezinteresat de a salva partidul de vechile sale năravuri şi de noile tendinţe oligarhizante care-l compromit, de a-i forţa o clarificare doctrinară şi de a declanşa o reformă statutară care să deschidă partidul către electorat, să stimuleze primenirea cadrelor şi, esenţial, să descentralizeze decizia.
Demersul celor doi – cărora Sever Voinescu i se alătură doar cu jumătate de gură – poate fi însă interpretat şi ca o contraofensivă a câtorva reprezentanţi ai aripii liberale din fostul PLD, care se tem de o marginalizare agresivă din partea „vechii gărzi“ din PD. Este o interpretare pe care nu o putem ignora, având în vedere faptul că lideri vechi ai PD, ca Ioan Oltean, de pildă, le-au cerut să respecte disciplina de partid „şi să nu mai scrie pe bloguri“. Mai diplomat, premierul Emil Boc le-a recomandat să participe mai mult la dezbaterile interne din partid, iar Vasile Blaga i-a invitat la şedinţa BPN. Cei doi s-au prezentat cu un plan de reformă instituţională, evitând înainte de şedinţă declaraţiile belicoase. După şedinţă, Gheorghe Flutur ne-a asigurat că „soluţiile de eficientizare“ prezentate de Monica Macovei şi Cristian Preda „se regăsesc în interiorul conducerii PD-L“. Cine crede că aceste fraze conciliante înseamnă că pediştii s-au împăcat cu liberalii din partid ar trebui să fie mai prudent şi să analizeze atent propunerile lansate aproape concomitent de Sever Voinescu şi Vasile Blaga privind adoptarea doctrinei creştin-democrate şi a denumirii de Partid Popular. Este important, desigur, pentru PD-L să renunţe la sigla socialistă a trandafirului şi să-şi clarifice doctrina. S-ar putea însă ca aceste clarificări să nu fie în favoarea liberalilor din partid, pentru că doctrina liberală nu este identică cu cea populară, deşi cele două se suprapun pe anumite segmente, iar promovarea identităţii populare ar putea fi o strategie prin care vechea gardă a PD încearcă să-i neutralizeze de fapt pe foştii peledişti şi să contracareze acuzaţiile de incoerenţă doctrinară. Spunem aceasta pentru că propunerile privind delimitarea funcţiilor din partid de cele guvernamentale au fost respinse ferm de Ioan Oltean şi indirect de Vasile Blaga, care a afirmat clar că doar cei aleşi pot accede la funcţii.
Trăgând linie şi evaluând şansele de succes ale „reformiştilor“, suntem nevoiţi să ne declarăm rezervaţi. În primul rând, reformiştii sunt foarte puţini, chiar dacă în spatele lor l-am putea ghici pe Traian Băsescu; în al doilea rând, fiind europarlamentari, deci aleşi pe listă, niciunul nu a câştigat un colegiu uninominal (îl exclud pe Sever Voinescu, care de fapt s-a distanţat de grup), ceea ce înseamnă că nici potenţialul său de a atrage voturi pentru partid, nici capacitatea de a atrage fonduri nu au fost testate; iar în al treilea rând, partidul nu va trece cu uşurinţă peste faptul că domnul Preda a lovit public în partid înainte de a se exprima în interiorul acestuia. Poate că a făcut-o pentru a se asigura că partidul îl va asculta, ştiind bine că se află în minoritate, poate că avea lumină verde de la Traian Băsescu – oricum ar sta lucrurile, partidul îşi va lua revanşa, iar fluturarea stindardului creştin-democrat este probabil semnalul unei abile contraofensive, care s-ar putea solda cu marginalizarea definitivă a liberalilor. Restul se va clarifica pe 30 ianuarie la Braşov, unde va avea loc o amplă adunare a conducerii, miniştrilor, parlamentarilor şi europarlamentarilor, precum şi a comisiei pentru modificarea statutului, care tocmai a fost lărgită cu încă trei preşedinţi de filială.
De altfel, componenţa comisiei a mai fost modificată de câteva ori, tocmai pentru a asigura controlul veteranilor partidului asupra „reformei“ statutare. Cu alte cuvinte, reformă să fie, dacă interesele partidului o cer, dar s-o controlăm noi - şi să nu se schimbe prea mult, mai ales prin părţile esenţiale. Am zis! //
Cuvinte cheie: PD-L, membri, finantatori, Prigoana, Sever Voinescu, Traian Basescu
