De același autor
Cu o conducere reşapată în urma victoriei reprezentantului tinerei generaţii la congresul din 20 februarie, PSD încearcă să-şi redobândească rolul de lider al opoziţiei. O face însă cu metodele vechi ale protestelor sindicale şi ale discursului populist, care se adresează electoratului său tradiţional – pensionarii, bugetarii şi masa de asistaţi - mult diferit de cel care pune în mişcare, pe cât este lăsat, economia ţării. Astfel, primăvara debutează cu mişcări de protest ale sindicatelor, care nu s-au jenat să arunce cu bulgări în premierul Boc; cu ieşirea în stradă a pensionarilor acolo unde sunt fiefurile PSD (Buzău şi Galaţi) şi cu acţiuni în instanţă ale cadrelor didactice, care încearcă să oblige guvernul să le suplimenteze veniturile, deşi este evident că nu are resursele financiare necesare. De altfel, Executivul a decis deja, prin ordonanţă, să amâne plata sumelor obţinute în instanţă.
Stimulând din culise proteste sindicale violente - căci PSD a fost dintotdeauna aliat şi patron al sindicatelor, după cum presa a demonstrat de atâtea ori -, social-democraţii dau dovadă de un cinism remarcabil, demn de rădăcinile lor comuniste, pentru că speculează dificultăţile generate de criză şi situaţia explozivă din Grecia. Când în SUA şomajul a depăşit 10% şi în Spania trece de 20%, noi ne dăm de ceasul morţii că am atins 8,3%! Nu numai atât, dar PSD mai pretinde şi sporirea cheltuielilor bugetare, deşi ştie bine că ţara trăieşte deja pe datorie. Doar-doar vom ajunge şi noi să ne prăbuşim ca grecii. Desigur, guvernul acţionează prea lent şi prea puţin convingător pentru a stimula relansarea economiei, dar nici social-democraţii, nici prietenii lor liberali nu au propus măcar o singură măsură credibilă şi fundamentată de relansare economică şi de reformă administrativă.
Speranţa lor secretă este de altfel ca economia să se prăbuşească, iar protestele să destabilizeze guvernul. Cu alte cuvinte, să se creeze o „situaţie revoluţionară“, care să-i permită domnului Ponta să preia puterea. Nu degeaba îi invocă el pe Fidel Castro şi pe Ernesto Che Guevara, deşi nimic din personalitatea sa şi din evoluţia sa politică nu-l îndreptăţeşte să se compare cu „Che“, iar simpatia faţă „Fidel“ ar trebui să ne dea fiori: la 25 februarie, Orlando Zapata Tamayo, militant pentru drepturile omului din Cuba, a murit în închisoare după o grevă a foamei care a durat 82 de zile. Nu era un intelectual cu ifose, ci un reprezentant al clasei muncitoare, instalator şi zugrav de meserie, care a simţit nevoia să protesteze cu preţul vieţii faţă de abuzurile guvernului de la Havana. Imediat după ce Raul Castro – fratele veneratului Fidel – a deplâns ca „lamentabilă“ moartea lui Zapata, guvernul cubanez a arestat încă treizeci de militanţi pentru drepturile omului. Observăm deci că aspiraţiile domnului Ponta se îndreaptă, în mod periculos pentru noi, către regimuri totalitare cu retorică revoluţionară, nu spre social-democraţia de tip european. În fundul sufletului, Victor Ponta pare a fi mai aproape de Ion Iliescu decât de sofisticatul Adrian Năstase, adică şi-ar dori probabil să ajungă la putere în urma unei revoluţii de stânga, deşi a profitat din plin – mai ales prin familia în care a intrat – de binefacerile materiale ale capitalismului.
Chiar dacă nu va ajunge la putere pe un val de proteste, cu cravata roşie la gât (cetăţenii României detectează totuşi ipocrizia evidentă), domnul Ponta tot are interesul să întreţină o permanentă agitaţie politică şi socială pentru a distrage atenţia de la problemele de fond ale partidului său. Acestea nu sunt nici puţine, nici uşor de rezolvat: cazul Cătălin Voicu şi ramificaţiile sale riscă să-l decredibilizeze complet; desecretizarea dosarelor Revoluţiei din decembrie 1989 riscă să-l compromită pe Ion Iliescu, cu brand cu tot, şi să-l transforme într-o ghiulea legată de picioarele domnului Ponta; iar grupul independenţilor îi suflă în ceafă şi riscă să-i erodeze influenţa asupra sindicatelor.
Desigur, şi alte partide au probleme de imagine, care se agravează din când în când, dar liderii lor pot pune piciorul în prag când situaţia devine critică, aşa cum a făcut de pildă Emil Boc în cazul miniştrilor Şeitan şi Vlădescu. Victor Ponta însă nu are această libertate, pentru că este prizonierul unui partid cu trecut greu, arhitect al fărădelegilor pe care s-a bazat perioada tranziţiei şi de pe urma cărora pătimim şi astăzi şi care a evitat rigorile legii în virtutea complicităţii cu procurorii şi magistraţii corupţi. Aşa se explică situaţia penibilă a preşedintelui PSD, care a declarat mai întâi că „PSD nu obstrucţionează justiţia“ în cazul cererii de arestare a senatorului Voicu, pentru ca apoi să dea înapoi şi să spună că va încuviinţa trimiterea în judecată, nu şi arestarea. Este limpede că a fost tras de mânecă de „greii“ partidului, care i-au amintit că şi Cătălin Voicu trebuie protejat de justiţie, ca şi Adrian Năstase şi câţi vor mai fi cercetaţi penal dintre liderii „celui mai mare partid“. În aceste condiţii, bâlbâielile care trădau panica lui Mircea Geoană, când a trebuit să explice participarea sa la o agapă împreună cu domnii Voicu şi Vanghelie, precum şi tentativele sale disperate de a feri probele DNA de ochii presei, deşi ele nu sunt secrete, fac tot mai greu de justificat eforturile conducerii PSD de a-l menţine pe domnul Geoană în fruntea Senatului. Astfel, chiar dacă Victor Ponta şi-ar regla bucuros conturile cu „Marean“ şi cu protejatul său Mircea Geoană, se pare că nu-şi permite s-o facă pentru că ar crea probleme şi mai mari într-un partid minat de vulnerabilităţi. Şi, cu cât aceste vulnerabilităţi sunt mai evidente, cu atât cresc acţiunile noului partid de stânga care prinde contur sub comanda lui Gabriel Oprea.
În ultima săptămână, Cristian Diaconescu a început să-şi pună capitalul de imagine în slujba noii formaţiuni, pe care o anunţă prietenă a sindicatelor, dar realistă şi modernă din punct de vedere economic. În mod previzibil, PSD a plusat, lansând la Braşov, prin vocea lui Titus Corlăţean, ideea unui referendum cu privire la punctul de pensie, ceea ce are darul de a demasca inconsecvenţele flagrante ale PSD, care cere un referendum într-o chestiune socială, după ce liderul său a declarat referendumul asupra reformei parlamentului ca fiind doar „consultativ“, rod al manevrelor electorale ale lui Traian Băsescu. Inevitabil, aceste argumente se vor întoarce acum împotriva sa.
Lipsit de idei, mânat de cinism şi îngrădit în acţiuni de tarele congenitale ale partidului pe care-l conduce, Victor Ponta pare să meargă „din greşeală în greşeală, spre victoria finală“. Cineva ar trebui să-i spună totuşi că acest slogan inventat în timpul regimului comunist a fost conceput ca o glumă, nu ca un principiu de acţiune. //
