De același autor
Deşi, în ciuda declaraţiilor prezidenţiale, nu este o componentă a reformei statului, reforma educaţiei este poate chiar mai urgentă decât aceasta, căci întârzierea ei riscă să transforme România într-o ţară subeducată şi neperformantă pe termen lung, sacrificând şi generaţiile viitoare pe altarul intereselor de grup care domină sistemul actual. Cum preşedintele a făcut din reforma educaţiei un obiectiv strategic al mandatelor sale şi a impus numirea în fruntea ministerului de resort a lui Daniel Funeriu, personaj competent, decis şi provenit din afara sistemului, am putea crede că, prin ordonanţa din 23 decembrie, reforma a şi început. Dacă privim mai atent însă, vom vedea că avem de-a face doar cu un set de măsuri de raţionalizare a cheltuielilor, dictate de constrângerile financiare ale bugetului de stat şi că, până la reforma de fond, menită să vindece sistemul de tarele adunate de-a lungul anilor, drumul este nu numai foarte lung, ci şi plin de capcane.
Presat de iminenţa dezbaterii bugetului de stat, guvernul a emis, imediat după învestitură, o ordonanţă prin care reduce cu 15.000 numărul de posturi finanţate în învăţământul preuniversitar.
Ministerul Educaţiei îşi fundamentează calculele pe standardele de cost stabilite pentru fiecare elev - 2.857 lei în mediul urban, 3.494 lei în mediul rural –, care ar trebui să reducă arbitrarul şi abuzurile în gestionarea fondurilor. Nu numai ministerul, ci şi presa şi organizaţiile profesionale semnalaseră deja practica menţinerii artificiale a mai multor norme didactice decât se justifica, prin înscrierea fictivă în cataloage a mai multor elevi decât se aflau efectiv la clasă, menţinerea unor scheme de personal supradimensionate şi cheltuieli de regie scăpate de sub control.
Deşi guvernul şi preşedintele au susţinut că măsura nu va afecta decât personalul necalificat, pensionarii şi suplinitorii, este greu de crezut că aşa va fi, de vreme ce ordonanţa mai cuprinde o serie de măsuri menite să reducă numărul de norme didactice şi chiar de şcoli: obligarea directorilor de şcoală la 6-12 ore de predare pe săptămână, mărirea cu 2 ore a normelor profesorilor cu gradul I, mărirea numărului de elevi în clasele I, V şi IX la minimum 30 şi ridicarea numărului de elevi necesar unei şcoli pentru a dobândi personalitate juridică. Sindicatele au calculat că vor dispărea astfel 7.745 de norme didactice şi că se va ajunge la comasări de clase şi şcoli, elevii din satele care rămân fără şcoli urmând a fi transportaţi cu microbuzul la cea mai apropiată unitate şcolară. Astfel de măsuri au mai fost însă încercate şi au eşuat: transportul cu microbuzul a fost un eşec pe vremea guvernului Năstase (vă amintiţi de celebrele ARO galbene, care s-au defectat înainte de a transporta vreun elev?), iar comasarea şcolilor va favoriza abandonul şcolar, după cum avertiza anul trecut însuşi Mircea Miclea. În plus, directorii de şcoală susţin, pe drept cuvânt, că activitatea managerială nu le mai lasă timp pentru a-şi pregăti orele.
Deşi sindicatele anunţă că vor ataca ordonanţa controversată la Curtea Constituţională, probabil că reducerile prevăzute vor fi deja incluse în bugetul de stat înainte de decizia Curţii. Reducerile bugetare nu echivalează însă cu o reformă. Aceasta abia urmează, promite ministrul Daniel Funeriu, pentru care reforma curriculară reprezintă „esenţa reformei“. Pentru a o realiza însă, domnul Funeriu va trebui să învingă formidabila rezistenţă a unui sistem alergic la schimbări. De altfel, preocupări legate de reforma curriculară au fost manifestate până acum doar din afara acestui sistem, adică de SAR, care derulează un proiect pe tema predării ştiinţelor exacte în şcoli din perspectiva creării de competenţe, de asociaţii profesionale ca EDU CER şi Ad Astra, şi de Institutul pentru Educaţie. Cel mai puţin preocupat este tocmai Centrul pentru Evaluare şi Curriculum al MECTS, care, în loc să iniţieze reforma curriculară, menţine acelaşi curriculum şi acelaşi sistem de evaluare, obligând implicit profesorii să pregătească elevii pentru testele şi examenele oficiale, nu pentru a gândi critic, a dobândi competenţe şi a putea aplica cunoştinţele dobândite în situaţii inedite. Orice reformă va trebui să pornească, aşadar, de la înlocuirea celor care o sabotează din interior, şi anume majoritatea tăcută a celor promovaţi în funcţii de răspundere fără merite profesionale, prin nepotism şi clientelism politic. Este o sarcină sisifică, mai ales în condiţiile unui intens activism sindical.
În sfârşit, obstacolul major în calea unei reforme de sistem în educaţie şi cercetare îl reprezintă retrimiterea în parlament a Legii educaţiei de către CCR, care a decis la 18 decembrie 2009 că asumarea răspunderii guvernului ar fi fost neconstituţională. Membrii Curţii par că refuză să priceapă că o reformă de sistem trebuie pregătită din timp. Altfel nu ar afirma că „nimic nu reclamă iminenţa unei asemenea necesităţi“ pe motiv că măsurile propuse „devin efective cu începerea noului an şcolar“.
Nu putem deci să nu luăm în serios şi speculaţiile potrivit cărora membrii CCR ar fi cedat unor presiuni din partea parlamentarilor care predau la universităţile particulare şi poate chiar propriilor interese, respingând o lege care limita normele didactice ale unui profesor şi vârsta până la care un profesor poate fi titular de curs, crea condiţii pentru ierarhizarea universităţilor şi impunea criterii mai stricte pentru cheltuirea banilor şi acordarea titlurilor ştiinţifice. Aşa masacrată cum fusese de echipa Ecaterinei Andronescu, legea conţinea destule elemente reformiste supravieţuitoare din pachetul coordonat de Mircea Miclea pentru a deranja grupurile de interese – unii ar zice chiar mafiile – din educaţie. CCR s-a constituit astfel în gardianul statu quo-ului, indiferent cât ar fi el de păgubos pentru ţară.
Din punct de vedere legislativ aşadar, totul trebuie luat de la capăt, ca pânza Penelopei, ţesută ziua şi desfăcută noaptea, tocmai pentru a nu fi terminată niciodată. Este adevărat că, acum, guvernul dominat de PD-L poate reveni la „varianta Miclea“ originală, dar experienţa ultimilor zece ani ne învaţă că, fără o demonstraţie de voinţă politică excepţională, reforma educaţiei are toate şansele să fie ucisă în faşă prin manevrele celor interesaţi de perpetuarea actualului sistem: sindicatele şi politicienii care obţin avantaje politice (voturi) sau materiale de pe urma sa. Nu politicienii vor salva aşadar educaţia, ci poate doar o alianţă a ministrului Funeriu şi a celorlalţi experţi din Comisia prezidenţială cu Traian Băsescu. Ar fi prima dată când am avea de a face cu o reformă de sistem iniţiată în România, nu la Bruxelles sau Washington. Întrebarea este: suntem capabili de aşa ceva? //
