De același autor
Contrar celebrei maxime lansate de premierul Emil Boc, „remanierea se face, nu se discută“, toată săptămâna s-a discutat despre remaniere, dar în final nu s-a făcut nimic. Duminică seara, la întâlnirea parlamentarilor şi miniştrilor PDL de la Snagov, preşedintele Băsescu a acordat Executivului 60 de zile pentru a pune în aplicare programul de austeritate şi restructurările şi a calificat insistenţa asupra remanierii în acest moment drept penibilă, condamnând la un sfârşit nedemn tema care a dominat dezbaterea politică toată săptămâna.
Era şi logic să se întâmple aşa, pentru că agitaţia parlamentarilor PDL pe tema remanierii nu a fost generată de o preocupare serioasă şi constantă pentru performanţa guvernamentală, ci de grija pentru propria imagine. Cezar Preda a explodat când şi-a văzut poza pe lista ruşinii întocmită de PSD – „Nu l-am văzut pe lista ruşinii nici pe Emil Boc, nici pe Adriean Videanu, nici pe Sebastian Vlădescu... eu sunt pe lista ruşinii, cu poza mea şi cu votul meu, şi alţii care trebuiau să ia aceste decizii acum cinci luni nu au nicio responsabilitate“ – şi tot atunci s-a revoltat şi Raluca Turcan pe blog împotriva risipei banului public şi vulnerabilităţilor „pe care ni le creăm noi din interior“.
Problemele sesizate sunt reale, dar vechi, fiind semnalate de mult de presă şi de opoziţie. Parlamentarii ar fi putut să ceară date, să facă propriile evaluări şi să spargă uşile în Modrogan pentru a cere guvernului reformă, integritate şi performanţă. Nu am auzit critici de fond decât de la Cristian Preda şi Monica Macovei – adică de la doi pedelişti proveniţi din societatea civilă şi expediaţi la Bruxelles, ale căror propuneri de reformă a PDL au fost respinse categoric de liderii partidului. Sigur că miniştrii au ratat reformele, au evaluat greşit impactul crizei şi au refuzat să reducă achiziţiile pentru a nu prejudicia interesele clientelei, rudelor şi prietenilor. Dar ar fi descoperit aleşii PDL gravitatea acestor deficienţe dacă nu se trezeau că plătesc ei înşişi un tribut de imagine pentru ele şi pentru scandalurile de presă generate de contractele ginerelui ministrului Blaga şi de promovarea discreţionară a prietenilor ministrului Videanu?
Pentru că vine prea târziu, retorica reformistă a parlamentarilor este lipsită de credibilitate, chiar dacă ideile susţinute sunt adesea corecte. Sever Voinescu avea, fără îndoială, dreptate când avertiza că „dacă acest guvern nu se reîmprospătează rapid, imediat după ziua de marţi, însemnând oameni noi şi politici noi, suntem pierduţi“. Vicepreşedintele PDL Ioan Oltean cerea pe drept cuvânt „o remaniere şi... reducerea secretarilor de stat, a vicepreşedinţilor, restructurarea agenţiilor, stabilirea normelor de personal“, iar propunerea lui Liviu Negoiţă privind un guvern cu numai opt ministere merita măcar să fie încredinţată unui grup de lucru, în loc să fie aruncată la coş, după ce Vasile Blaga l-a avertizat brutal pe colegul său de partid că „ar trebui să existe un singur Bucureşti, fără primării de sector“.
Toată povestea a eşuat, de fapt, penibil pentru că, după ce, miercuri, parlamentarii îi cereau imperativ lui Emil Boc restructurarea guvernului sub ameninţarea retragerii susţinerii parlamentare, a fost suficient ca ideea să fie respinsă de Theodor Stolojan şi ca Elena Udrea să avertizeze că un astfel de demers ar prelungi perioada de aplicare a măsurilor de austeritate, din cauza perioadei de adaptare necesare noilor miniştri, pentru ca să nu se mai vorbească de restructurare. Să vedem ce se va alege de celelalte cerinţe ale aleşilor PDL - program de guvernare coerent, evaluarea tuturor miniştrilor şi a secretarilor de stat şi reducerile de personal în sectorul public.
Deşi preşedintele a respins cererile de remaniere, el a admis o parte dintre criticile parlamentarilor, mai ales cele privind comunicarea defectuoasă cu propriul partid şi cu populaţia, adăugând propriile acuzaţii la adresa Biroului Politic, devenit „o clacă“, în loc să fie un for de dezbateri şi de decizie. Nu a validat însă cererile de sacrificare a unor miniştri.
Pe drept cuvânt, căci, deşi unii dintre ei au multe neajunsuri, nu era corect ca ei să fie evaluaţi prin prisma răstălmăcirii declaraţiilor lor la Realitatea TV şi la Antene. Or, parlamentarii exact asta au făcut când au cerut capul lui Mihai Seitan sau al lui Daniel Funeriu, dovedindu-se o plastilină perfectă în mâinile manipulatorilor aflaţi în slujba domnilor Vântu şi Voiculescu. Am fi dorit mai multă rigoare şi detaşare.
În ciuda caracterului superficial şi subiectiv al dezbaterii despre remaniere, nu avem niciun motiv să ne bucurăm că remanierea a eşuat. Sigur că ea era imposibilă, atâta vreme cât partenerul de guvernare, UDMR, refuză orice tentativă de schimbare.
Totodată, putem accepta, pe termen scurt, argumentul că Executivul trebuie să se concentreze asupra aplicării imediate a programului de austeritate şi a reformelor, deşi nu se ştie în ce constau ele. Nu avem însă nicio garanţie că miniştrii clientelari şi ostili reformei vor deveni peste noapte reformişti, că vor schimba regulile jocului care le-a adus o prosperitate rezervată exclusiv cercului de iniţiaţi ai politicii, că aceiaşi oameni care au încercat să fenteze criza vor debloca economia sau că PDL va promova oameni noi în administraţie. Optimist, Valeriu Stoica enunţa posibilitatea ca în şase luni „lucrurile să intre pe un făgaş normal“ şi nimeni să nu mai „ceară capul“ miniştrilor. Ar fi un miracol.
Realitatea este mai complicată: orice tentativă de remaniere va eşua atâta vreme cât întrebările puse pe blog de Cristian Preda vor primi toate un răspuns negativ, adică atâta timp cât nu va exista o susţinere reală pentru acest proiect, „o viziune alternativă despre guvernare“ şi „persoane mai competente decât cele din actualul guvern dispuse să asume guvernarea în condiţiile de astăzi“, nu „doar cârcotaşi lipsiţi de orice soluţie“. Or, PDL nu are acum nici voinţa, nici resursele necesare unei remanieri, cu atât mai puţin cele necesare unei reforme profunde.
Dincolo de risipa de energie pe tema remanierii, se conturează însă o problemă gravă, de fond, şi anume sărăcia în resurse umane a clasei politice româneşti. În timp ce Bulgaria, de pildă, poate avea un ministru de Finanţe tânăr, cu studii şi experienţă în Occident, în România niciun partid politic nu a dorit să-i coopteze pe românii cu studii şi experienţă comparabile, condamnându-ne să fim guvernaţi de politicieni mediocri, lipsiţi de viziune şi adesea corupţi. Cu alte cuvinte, clasa politică doreşte doar să se conserve şi să se reproducă, nicidecum să se deschidă. În aceste condiţii, orice discuţie despre remaniere, restructurare şi reformă devine irelevantă şi orice remaniere inutilă. //
