Situaţiunea

Când deplângea, în dezbaterea finală a campaniei prezidenţiale din 2004, lipsa de opţiuni a românilor obligaţi să aleagă între doi foşti comunişti, Traian Băsescu se dovedea profetic: astăzi ne dăm seama că această lipsă de opţiuni se extinde asupra întregii clase politice, pentru că toate partidele au demonstrat că urmăresc de fapt acelaşi ţel, şi anume accesul la resursele bugetare în interesul lor şi al clientelei.

Sănătatea economiei reale, sustenabilitatea sistemului de asigurări sociale, investiţiile de interes public, combaterea corupţiei şi reforma instituţională nu i-au preocupat pe oamenii politici, ceea ce rezultă limpede din candida mărturisire a lui Vasile Blaga la ProTV: „Ştiam din ianuarie 2009 de situaţia dificilă în care este România, dar nu am luat de atunci măsuri de austeritate“ pentru că „nu s-a considerat necesar“. Tot ministrul de Interne defineşte consecinţa acestei erori de judecată drept „cea mai dificilă situaţie de după cel de-al doilea război mondial“.

Pentru această incapacitate de a pune interesele ţării deasupra celor electorale, motivată poate şi de incapacitatea de a înţelege fenomenele economice interne şi internaţionale, PDL împarte o bună parte din răspundere cu PSD, care se afla alături de el la guvernare în ianuarie 2009. O recunoaşte acum şi Miron Mitrea: „Măsurile anticriză care nu s-au luat până în august-septembrie 2009, cât am fost şi noi la guvernare, au continuat să nu fie luate şi au dus la o chestiune foarte dură pentru noi, românii, şi anume la criza bugetară care era previzibilă“.

Am putea adăuga că sistemul de asigurări sociale era în criză şi la începutul anului 2009, când guvernul PSD-PDL se lăuda cu introducerea, în mod inconştient, a unei pensii sociale minime de 350 de lei. Pentru acest cadou electoral plătesc astăzi, printre alţii, şi cei care au plătit toată viaţa CAS şi acum îşi văd veniturile diminuate.

Domnii Blaga şi Mitrea au operat totuşi corecţiile necesare după câteva săptămâni în care partidele lor derapaseră pe panta unei demagogii menite să oculteze adevărul. PSD şi-a smuls hainele de pe el de mila săracilor, uitând că pensiile erau mai mici şi impozitele mai mari pe vremea când a guvernat, iar PDL a insistat orbeşte să dea vina pe „greaua moştenire“ a guvernului Tăriceanu, aceasta fiind de altfel şi esenţa discursului rostit de Emil Boc în parlament, cu prilejul angajării răspunderii guvernului pentru măsurile de austeritate.

Nicio urmă de regret sau de asumare a greşelilor din 2009, când ar fi putut, alături de PSD, să remedieze această „grea moştenire“; sau din 2010, când a luat-o de la capăt alături de UDMR. Amnezic este însă şi Victor Ponta, când vine vorba de guvernul PDL-PSD, în care a fost el însuşi ministru, poate pentru că nu-i vine să creadă ce norocos este partidul său că PDL este nevoit să echilibreze singur bugetul pe care PSD şi PDL l-au dezechilibrat împreună. Potrivit presei, un recent sondaj CSOP indică o scădere cu 10% a popularităţii PDL, o creştere până la 33% a PSD şi o ascensiune cu 4% a PRM. Cota de încredere a preşedintelui Băsescu scade la 20%, ceea ce nu este greu de înţeles: a fost ales ca să se lupte cu corupţia, să reformeze sistemul, nu să taie pensii şi salarii şi să tolereze continuarea de către PDL a practicilor clientelare pe care le-a criticat de-a lungul anilor la PNL şi PSD.

În sfârşit, să ne bucurăm de acest nesperat moment al adevărului, mai ales că ministrul de Finanţe ne-a avertizat, cu aroganţa sa inimitabilă, că „era foarte uşor să minţim în continuare“. Aşa este, dar nu din proprie voinţă aţi renunţat să minţiţi, ci pentru că experţii FMI nu au înghiţit minciuna, fapt devoalat – poate neintenţionat – de Sever Voinescu la B1. Domnul Voinescu încearcă de altfel să recupereze „onoarea nereperată“ (vorba lui Caragiale) a partidului său, anunţând revoluţionar că „guvernul va fi remaniat miercuri“, după moţiune, doar pentru a fi contrazis de Theodor Stolojan, care-i trimite pe pedelişti „la muncă, nu la remanieri“.

Din aceste schimburi de replici desfăşurate prin intermediul televiziunilor, la care adăugăm şi diferendul Vasile Blaga-Andreea Paul Vass pe tema unui nou împrumut de la FMI, rezultă clar că PDL nu mai vorbeşte pe o singură voce, şi aceasta nu dintr-un exces de democraţie, cum se laudă, ci pentru că lupta cu criza economică şi abandonarea certitudinilor / minciunilor tradiţionale a provocat o serie de crize în interiorul partidului.

Trădarea deputatului Daniel Oajdea, care a promis să voteze pentru moţiune, şi dezertarea lui Iulian Bădescu la PSD – de unde plecase iniţial – sunt doar mici vârfuri ale icebergului. Dezagregarea unităţii PDL a fost mult mai spectaculoasă cu prilejul desemnării judecătorilor la Curtea Constituţională, unde ocazia rară de a înlocui garda veche şi retrogradă este pe cale să fie ratată chiar de cei care au promis schimbarea. Nici aliaţii nu s-au dovedit de nădejde în momente de criză, UNPR punând condiţii dure şi greşite pentru economie în schimbul unui vot incert împotriva moţiunii. Doar UDMR s-a dovedit un partener serios, deocamdată.

Ca să nu se simtă PSD persecutat, să spunem o vorbă şi despre moţiunea de cenzură; nu de alta, dar este un triumf al jurnalismului, textul ei conţinând numeroase paragrafe copiate dintr-un articol al Ioanei Ene publicat pe ziare.com şi o reproducere exactă a tabelelor prezentate la Realitatea TV. Nici la capitolul soluţii PSD nu este capabil de o construcţie proprie, trimiţându-ne cu dezinvoltură la cele elaborate de sindicate, de „specialiştii din diverse domenii“, şi de „cercetătorii institutelor cu profil economico-social“ (câtă nostalgie iliesciană în această formulare!). PSD, PNL, PC au elaborat „propriile lor pachete cu soluţii alternative“, dar nu au fost luate în seamă, se plâng specialiştii în copy-paste ai domnului Ponta. Dar de ce n-au aplicat aceste partide „pachetele de soluţii“ când s-au aflat la guvernare? Si de ce, dacă sunt atât de competente şi serioase, confundă un text jurnalistic cu un document politic?

Să n-o mai lungim, căci vom ajunge mereu la aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri. Am făcut un tur de orizont al situaţiunii politice într-un moment de cumpănă şi am constatat că, după ce toate partidele s-au perindat pe la Palatul Victoria, am rămas cu o economie neperformantă, o administraţie ineficientă şi coruptă şi o clasă politică fără curaj şi fără soluţii, care în schimb a privatizat profitul şi a naţionalizat pierderile, aruncându-le pe umerii cetăţenilor. Poate că este nedrept ca doar PDL şi Traian Băsescu să plătească pentru o vină colectivă, dar nu este nemeritat. Ar fi trebuit să ştie că şansa lor era - şi poate mai este - eradicarea „sistemului ticăloşit“, nu ocuparea punctelor-cheie ale acestuia. În politică, în vremuri de criză, nu poţi fi iertat pentru că nu ştii ce faci. //