De același autor
În amurgul vieţii sale, după o existenţă dramatică, dar trăită în austeră şi exemplară demnitate regală, Mihai I de România face concesia/ compromisul de a cauţiona amestecul Casei Regale în afacerile încâlcite şi republicane ale ţării. Mulţi au numit sprijinul acordat de Rege principelui candidat la scaunul republican o a doua abdicare. Desigur, ginerele său este un cetăţean oarecare al României, care, conform Constituţiei, are dreptul să aleagă şi să fie ales. Dar nu asta e problema.
Raportarea nu se face la drepturile cetăţeneşti ale unui oarecare Radu Duda, ci la calitatea de principe, care implică nu doar privilegii, ci şi obligaţii faţă de Casa Regală, care i-au fost conferite actorului de la Iaşi odată cu Certificatul de Căsătorie. Dacă deriva României de azi l-a determinat pe Regele nostru să-şi implice familia într-o aventură prezidenţială, ar fi trebuit să chibzuiască adânc dacă nu cumva deriva în cauză va fi sporită de confuzie şi dezamăgiri, de judecăţi vulgare şi interpretări piezişe, din păcate, necontrazise, ba din contra. Problema nu este a unui actor care, de-a lungul vieţii sale, interpretează o varietate de roluri, azi principe, mâine preşedinte de republică, în funcţie de aprecierea de care se bucură în ochii regizorului.
Problema este a spargerii şi a murdăririi unei efigii, monarhia, care, fie şi pierdută, pentru o bună parte a supuşilor Majestăţii Sale, încă funcţiona ca un reper moral. Justificările Regelui, care îşi susţine ginerele la prezidenţiale, cum că „România trece prin momente grele“, nu sunt adevărate. România, cu toate tribulaţiile unei clase politice nedemne, este, astăzi, membră NATO şi UE. Din această perspectivă, anul 1992, când Radu Câmpeanu i-a propus Regelui să se pună în fruntea unei formaţiuni politice pentru a-i dărâma pe comunişti, consemna momente cu mult mai grele pentru România. Atunci, Regele nostru a refuzat demn oferta, catalogată, de mai mulţi observatori ai vremii, absurdă şi chiar nebunească. Ulterior însă, un alt monarh, cu un destin similar cu cel al Regelui Mihai, Simeon al Bulgariei, s-a implicat politic, nu printr-un prinţ consort, ştiind să se bată şi să-şi fructifice la maximum relaţiile internaţionale ca să-şi conducă ţara în UE.
Din păcate, episodul monarho-republican jucat azi pe scena României, care, să nu ne amăgim, nu are nicio legătură cu vreun moment greu (exceptând poate concentrarea forţelor de a-l debarca pe Traian Băsescu), lasă să se ghicească culisele gâlcevitoare ale unei banale familii proletare: un ginere ambiţios şi cu mult mai tânăr decât soţia are un plan căruia nu i s-ar putea opune decât tata socru. Dar tata socru e bătrân şi, flancat de o viaţă întreagă doar de femei, pentru „fericirea“ fiicei, cedează. Încă o dată. Cum a mai cedat şi când, în numele proprietăţilor restituite, a acceptat invitaţia unui tabloid oarecare de a-l unge „om al anului“ pe Adrian Năstase. Bătut la cap, bătrânul socru este silit să abdice de la principiile care i-au condus viaţa. Acum e viaţa fiicei în joc, care viaţă depinde de cea a ginerelui.
Nici măcar grotescul consecinţelor nu mai poate opri ambiţiile ginerelui: dacă Regele se va stinge şi principele-ginere se va alege preşedinte, România va avea o regină al cărei soţ va ocupa cel mai înalt scaun republican. Sau: dacă principele va aduna câte procente va aduna, el le va dona cu siguranţă PSD, care PSD încă îl mai are în rândurile sale, la loc de frunte, pe Ion Iliescu, cel care îl izgonea cu blindatele, în ’90, pe Rege. Etc.
Peste tot în lume, casele regale furnizează subiecte savuroase pentru pagina întâi a tabloidelor. Paparazzi cunosc bine gustul dulce al pâinii câştigate din vânătoarea de mondenităţi, în care se produc protagonişti monarhici. La noi însă, isprava de azi a principelui consort are doar un gust respingător şi rânced.
