De același autor
Recent, trecutul, care nu vrea sa treaca, a reocupat scena publica, redeschizand discutia nepurtata niciodata serios in Romania: ce facem cu acest trecut. Ramasi doar la faza - necesara - a descrierii lui, nu am luat nicio hotarare concreta legata de prelucrarea, apoi de ordonarea lui morala si legala. Am interiorizat acest trecut ca pe o boala in a carei vindecare prea putini mai cred si cu care traim… In felul nostru: cu crampe episodice, urmate de uitari compacte. In afara de condamnarea comunismului, ca act adoptat de statul roman, nicio urmare. Aici, se arata cu degetul mustrator doar spre presedintele Basescu, omitandu-se voit sau nevoit ca nu este de competenta lui sa treaca la fapte. In reprosurile care, in fond, tintesc politic se ascund mediocritatea, inertia si neputinta noastra, ca societate (parlament, guvern, asociatii profesionale), de a gestiona trecutul comunist al tarii. De asta, acest trecut se si incapataneaza sa nu treaca, exhibandu-si periodic monstruozitatea integrala, conservata astfel de oboseala, indiferenta si nepriceperea unei intregi societati. Cred ca, in realitate, nu ne pasa.
Ultima criza: Herta Müller si Richard Wagner, urmati de mai multi membri ai comunitatii romanesti, au protestat in presa germana fata de prezenta la Academia de Vara de la Berlin a doi fosti informatori ai Securitatii, Sorin Antohi si Andrei Corbea-Hoisie, primul avand la activ si acuza de frauda universitara. Protestul este formulat la adresa lui H.-R. Patapievici, presedintele Institutului Cultural Roman, care, in opinia celor doi scriitori germani, se face vinovat de "exportarea" fostilor informatori ai Securitatii in Occident, prin intermediul institutiei pe care o conduce, contrazicandu-si, astfel, convingerile morale. Printr-un comunicat al ICR ni se explica: "Asa cum nu face judecati asupra formelor estetice propuse de artisti, ICR nu face judecati morale nici asupra ideologiei ori convingerilor lor". Iar intr-o scrisoare publica, adresata Hertei Müller, H.-R. Patapievici detaliaza: "Ce ar insemna daca ICR s-ar erija intr-o instanta morala, care si-ar selecta participantii la programele culturale pe care le finanteaza dupa criterii morale, filosofice ori religioase particulare. Ar fi un dezastru de subiectivism. (…) Faptul ca Antohi si Corbea-Hoisie participa la aceasta scoala de vara nu inseamna ca eu personal sau ICR aprobam ori justificam trecutul lor de informatori: inseamna doar ca ei au fost considerati parteneri academici plauzibili de catre colegii lor germani si israelieni, personalitati respectate ale comunitatii internationale".
Actul etic al Hertei Müller, cu toata impulsivitatea lui, este pe deplin justificat, cu atat mai mult cu cat vine din partea unei persoane al carei destin romanesc a fost profund marcat de violenta obscena a Securitatii. Revolta si furia ei nu au cum sa treaca peste "accidentele" biografice ale celor doi. Intransigenta scriitoarei face recurs la felul in care a fost transata chestiunea informatorilor STASI in Germania si la responsabilitatea Romaniei, ca tara, care a facut promisiuni la integrarea in UE.
Din afara, situatia e simpla. Rezolvabila. Sunt oameni care au parasit Romania si care privesc tara printr-o lentila inca aburita de oroarea comunista. Ei cred ca la Bucuresti se vorbeste tot in soapta, de frica Securitatii. Daca incerci sa le explici ca n-ar fi chiar asa, incepi invariabil prin "e complicat", pierzandu-te intr-o epica arborescenta, cu multe psihisme individuale, care, in loc sa lamureasca, mai mult deruteaza. Ramai cu gustul amar al unei relatari confuze, de neinteles pentru un occidental, cum ca in Romania sunt oameni, multi oameni, cu povesti nesfarsite, interesante, dramatice si "e complicat" sa-i supui regulamentelor, reglementarilor, chiar legilor. Institutiile, care ordoneaza societatile normale, sunt prea stramte pentru complicatiile noastre si nu reprezinta decat reflexul vietii conducatorilor lor, cu convingeri, ideologii, umori, capricii, preferinte si interese proprii. In marea majoritate a cazurilor, institutia e siluita sa ia forma conducatorului ei si nu invers, fiind supusa, de la un mandat la altul, unui balans periculos care nu lasa in urma mai nimic durabil.
Exasperata acum, Herta Müler il someaza pe H.-R. Patapievici sa faca dreptate, reprosandu-i ca "ICR traieste pe o alta planeta, unde nu exista conceptele de demnitate personala si integritate morala in stiinta". Ca si cum exmatricularea lui Antohi si Corbea-Hoisie dintr-un program cultural al ICR ar rezolva problema profunda a dezinteresului societatii, in marea ei majoritate, de a transa trecutul comunist. Nu mai departe decat in urma cu cateva luni, Grupul pentru Reforma Universitara de la Timisoara (in fapt, doar cativa profesori) cerea apasat acest lucru. Am crezut atunci ca se va declansa in toate centrele universitare, toate garnisite cu fosti informatori si securisti, un tavalug al reformei morale. Nimic. Cine i-a impiedicat pe universitari sa-si croiasca si sa impuna norme de integritate morala, condamnand astfel comunismul la fata locului? Dar pe artisti, pictori, scriitori, cineasti, arhitecti? Ei, aici, cand vine vorba de etica si estetica, chiar "e complicat". Si probabil ca acesta este unul dintre motivele tari al faptului ca actuala conducere a ICR a ales sa se comporte ca o institutie impartiala, cu reguli si reglementari antipatice, nesupusa convingerilor intime ale sefilor ei. Dar, in cazul de fata, cartoful fierbinte aterizat la Berlin, fie si cu acceptul colegilor germani si israelieni, redeschide cutia Pandorei.
Ce facem noi toti, nu doar ICR, cu balaurii si duhurile trecutului? Nu stiu. Si e putin probabil ca acest ultim episod tulbure, starnit de furia si durerea Hertei Müler, ne va scoate din amorteala. Ca dovada, reactia jubilativa a mai multor compatrioti, care au extras din aceasta intamplare doar satisfactia ca l-au "prins" pe Patapievici in flagrant (ceea ce e rentabil pentru notorietate), fara sa vada falimentul moral flagrant in care ne aflam cu toti.
