O ţară unică şi singură pe Pământ

Duminică, 15 august, la Constanţa, un grup de cetăţeni l-au fluierat pe preşedintele Traian Băsescu, prezent la Ziua Marinei. E firesc. Ţinând cont de măsurile de austeritate anunţate în mai de preşedinte, măsuri amânate vreo 20 de ani de către vânătorii de voturi (Traian Băsescu se numără şi el printre ei), ţinând cont de uzura celor, de-acum, şase ani la rând cu acelaşi preşedinte şi adăugând marea „simpatie“ de care se bucura în rândul opoziţiei (includeţi aici şi trusturile de presă care nu fac presă, din păcate, ci politică), nimic mai natural ca o reacţie de nemulţumire să prindă glas în mulţimea adunată la Constanţa. Când preşedintele s-a îndreptat spre protestatari voind să stea de vorbă cu ei, s-a văzut mişcarea lor de recul şi umbra de pe chipuri, în fond, panica celor care sunt puşi să iasă din gloată şi să se reprezinte. Data viitoare, nemulţumiţii pot să se înarmeze cu roşii, ouă etc. şi să facă tot ceea ce într-o democraţie este permis.

Problema e că zilnic aşa-zisele canale de ştiri adaugă inconfortului de a strânge cureaua toxine populiste. România nu e pusă în contextul evoluţiilor ei pe parcursul a 20 de ani, când politicienii, toţi, au avut interesul să ţină captiv electoratul prin pomenile picurate cu prilejul oricărei runde de alegeri. Un om care aşteaptă ca cineva, guvernul, statul, partidul x să-i dea este un prizonier; el se va mulţumi cu oricât de puţin, dacă e din punga indefinită a bugetului (pensionările cu 80% din ultimul salariu, ajutoarele de handicap primite de oameni zdraveni etc.) şi, mai ales, dacă e primit printr-o şmecherie. Cum şmecherie înseamnă şi „bătălia“ pentru găleţi, pungi de făină, cârnaţi etc., urmată de un clipit din ochi complice şi de o replică a la Pristanda: „altele am eu în inima mea!“.

De pe margine şi de la distanţă, mulţimea adunată să protesteze împotriva guvernanţilor striga cu mult avânt, „hoţii, hoţii!“. Dar cine număra în acea mulţime micile „hoţii“ făcute de fiecare în parte? Chiul, o mică atenţie primită contra unui serviciu pe care funcţionarul nu are chef să-l facă, o notă în catalog mai răsărită, sporuri discutabile primite necuvenit – aceste mici „hoţii“ sunt de aceeaşi sorginte cu marile hoţii ale marilor responsabili politici, doar că nu şi-au găsit „încă“ teatrul de operare.

România nu e pusă în contextul european măcar (aparţinem UE!), necum în cel global. FMI este „zugrăvit“ ca un soi de bancher hapsân care nu mai are altceva de făcut decât să escrocheze biata noastră ţărişoară. Să nu vină ei şi să ne ceară, auzi tupeu!, reducerea deficitului. La bază, la inundaţii, de exemplu, funcţionează acelaşi principiu: „să ni se dea!“ şi, prin urmare, localnicii stau şi se uită la jandarmii veniţi să dea din curţile lor noroiul.

Nu există paralelisme cu ţările vecine, cu care împărtăşim totuşi experienţa comunismului. România e unică şi singură pe Pământ. Dacă se întâmplă o catastrofă în vreo parte a lumii, pe reporteri nu-i interesează decât dacă românii de acolo au păţit ceva. Solidaritatea umană, vai!, nu ne priveşte, decât dacă vine vreo vedetă autohtonă şi îşi dă ochii peste cap, făcând să-i crească ei cota şi contul, într-un spectacol TV.

Ar fi ceva de făcut? Răspunsul e pe cât de simplu, pe atât de vag: e de făcut totul. Dar, pentru că  nu ştim cine, o să ne rugăm la icoana făcătoare de minuni...