De același autor
Merită, măcar o dată în viață să întâlnești un om ca Doina Cornea. În orice caz, pentru noi, cei prea mulți, care stătusem cu urechea lipită de aparatul de radio la care, printre paraziți îngrozitori, răzbătea vocea Europei Libere la care ne erau citite scrisorile- rechizitoriu ale profesoarei din Cluj, Doina Cornea, ea însemna o gură de aer. Încredere. Speranță.
I s-au făcut izbutite portrete- fragilitate și forță, grație și dârzenie, sfioșenie și îndrăzneală, copilăreală și tenacitate, pisiceală și încăpățânare- contraste care mai de care, încercând să surprindă neașteptata ei alcătuire. Nu, nu e ușor să zugrăvești în cuvinte misterul acestei femei, firavă ca o păpădie, cu o vocișoara mică, subțire și cântată. Poate să fi deslușit câte ceva în ochii ei, în privirea aceea neiertătoare ca o sabie de samurai, sub care înghețai. Ca și cum brusc ți s-ar fi pus in față o oglindă în care ți se înfățișa propria-ți ființă – lașă, fricoasă, conformistă.
Pe la sfârșitul anilor 90, convenisem cu ea să facem o serie de convorbiri care s-au transformat ulterior în cartea Fața nevăzută a lucrurilor. Am ajuns la Cluj, în strada Alba Iulia, nr 16. O stradă liniștită, aproape de centru, cu case obișnuite, pomi desfrunziți, ceață. M-a poftit în casă cu politețea și eticheta dispărute de mult, dacă le-om fi avut vreodată, din felul nostru regățean de a fi. Am vorbit vrute și nevrute, de încălzire, fără să ne facem vreun plan. Mi-a arătat casa, ce vedea ea pe fereastră când era arestată la domiciliu. Unde statea milițianul, securistul, cordonul de militari care bloca strada (aflu acum că printre ei era și Dacian Cioloș!). S-a făcut prânzul și m-a invitat la masă, în bucătărie. Ochii mi-au căzut imediat și acolo mi-au rămas, pe plita de fontă înnegrită, cu inele pentru un foc mai mare sau mai mic, cuptor în stânga cum stăteai cu fața, cenușar cu vătrai și o grămăjoară de lemne. Să știți, mi-a spus ea amuzată, că toți reporterii străini care m-au vizitat, și au fost mulți, au fotografiat și au filmat minunați plita asta. Pe pervazele unor ferestre înalte, o sumedenie de vase mai mari sau mai mici cu ceva incert peste care roiau musculițe. Sper să nu vă fie silă, mie nu-mi e, mi-a spus. În fiecare toamnă fac oțet de mere.
Ne-am mutat în sufragerie ca să bem cafeaua. Mi-era greu să pricep cum locul ăsta atât de pașnic, de oarecare, fusese scena atâtor înfruntări cu fiara. Și nu o zi-două. Ci ani în șir. Mi-era și mai greu să pricep cum făptura gracilă din fața mea ținuse piept perchezițiilor, brutalităților, arestului, arestului la domiciliu, singurătății. La un moment dat, ochii mi-au căzut pe ceva cunoscut - pietre ciudate cu găuri cum numai la 2 Mai și Vama Veche erau. Ați fost acolo? – am întrebat. Sigur că da, până la un anume moment dat, în fiecare an, mi-a raspuns. Era minunat, surâde, mă simțeam liberă și fericită. Liberă și fericită mă simțisem și eu. Numai că, după ce mă întorceam de la mare, reintram ca mulți alții în existența cenușie fără să mai vreau nimic. Am început s-o chestionez, cum i-a venit sa protesteze, cum a făcut, nu i-a fost frică să se opună monstrului? Ba da, ba da, mi-a fost foarte frică. Întâi am îndrăznit puțin. Și am văzut că se poate. Apoi mai mult, mai mult și mai mult. De altfel, cele mai multe dintre scrisorile ei citite la Europa Liberă erau adresate concetățenilor ei cărora le propunea un remediu accesibil oricui – o atitudine morală. La alegerile din noiembrie 1987, ținute aproape concomitent cu revolta muncitorilor de la Brașov, i-a îndemnat pe oameni să nu voteze, ea însăși depunând pe masa comisiei o scrisoare în care explica de ce refuză să voteze, dar că vrea să se știe că ea se solidarizează cu muncitorii brașoveni. Mai mult, întoarsă acasă, a confecționat o pancartă pe care a pus-o pe poartă și pe care scria că se solidarizează cu manifestanții din Brașov. Oamenii se opreau, citeau, surâdeau. Iese în șoseaua din capătul străzii și oprește un camion cu număr de Brașov, rugându-l pe șofer să anunțe în oraș că ea e alături de răsculați. Confecționează manifeste pe care le împrăștie împreună cu fiul ei în fața uzinelor din Cluj și a Universității. Când apar cei de la miliție și securitate, știe la ce să se aștepte. Perchezitii, interogatorii....dar, îmi spune ea râzând, am povestit toate astea în carte (Liberte?,apărută în 1990 la editura Criterion, Franța). O rog să continue. Își reia cursul povestirii, întunecată și în acea clipă de teroarea că, fiind arestat și el, fiul ei avea de suferit. Interogatoriile au curs o zi, o noapte, încă o zi și încă o noapte, fără să bea și fără să manânce nimic, fără să doarmă. La un moment dat, pune capul pe masă și refuză să mai vorbească. Îi anunță pe satrapi că nu mai răspunde la nicio întrebare. De ce, doamnă? Pentru că n-am mâncat și n-am băut nimic, le spune. A, dar trebuia să ne spuneți. Dacă am fi știut...Izbucnește în râs ca de o șotie. Îmi cere o țigare și se întunecă din nou la gândul că i-a pricinuit fiului ei atâta suferință. Tace o vreme, pe urma spune – nu judecam atunci rezultatul practic al acțiunii mele, dar trebuia să mă plasez într-un anume principiu pe care să-l aplic propriei mele existențe. Mă uit din nou la pietrele de la 2 Mai unde amândouă ne simțisem libere și fericite, vai!, fiecare în felul ei... Îmi povestește apoi cum, arestată la domiciliu, milițianul nu i-a permis să iasă pe poartă. De patru ori a îmbrâncit-o și a trântit-o pe cimentul din curte și de patru ori ea s-a ridicat și l-a înfruntat. Oamenii treceau pe stradă, vedeau, auzeau țipetele ei, nu ziceau nimic... In 21 decembrie 1989, simte că în oraș se întâmplă ceva. Milițianul încearcă s-o oprească, se smulge din mâinile lui și fuge. La colțul străzii, securistul care o bătuse în trecut încearcă să-i taie calea, prinzându-i mâna. Nu mă atinge, țipă, apoi către oamenii din jur, Securitatea vrea să mă împiedice să ies. Securistul dispare. Urmează marele spectacol al revoluției în care află de la televizor că Iliescu, Brucan și ai lor i-au distribuit un rol... Entuziasmul inițial i se topește în îngrijorare. Ramâne pe baricade. Destinatarii scrisorilor ei devin acum Ion Iliescu și Petre Roman, noii șefi ai țării. Este răsplătită cu imunde campanii de presa, telefoane și scrisori de amenințare, șiruri incredibile de insulte și calomnii. În paralel, din Occident curg către ea invitații la cele mai înalte foruri ale democrației, distincții și medalii.
Pe la începutul anilor 2000, împreună cu Dan Perjovschi și Armand Goșu eram la Cluj. Am sunat-o și am întrebat-o dacă ne permite s-o vizităm. Cu aceeași politețe și bună creștere mi-a spus că ne așteaptă cu drag. Aveam cu toții la activ negre dezamăgiri. Țara încăpuse bine pe mâna foștilor securiști și activiști, iar odata cu venirea la putere a CDR și a lui Constantinescu, pe mâna unor nepricepuți. Aceeași stradă, aceeași casă cu gradină în față, numai că iarna. In casă, frig ca în peșteră. Doina Cornea, după observația lui Perjo, îmbrăcată ca un schior. Nu avea lemne. M-am înfuriat și l-am sunat pe un lider țăranist din Cluj, devenit între timp prosper om de afaceri. I-am scos pe nas tot sprijinul pe care doamna Cornea îl acordase partidului lui. Mi-a promis că rezolvă. Un camion de lemne.
E greu să-mi închipui, mai ales azi, cum ar fi putut să fie dacă am fi utilizat, cei mai mulți dintre noi, remediul simplu, accesibil oricui, pe care doamna Doina Cornea ni-l indica încă din 1984, o atitudine morală.
-Nu vreau să răspund negativ istoriei. Ar însemna o lașitate și eu nu vreau să fiu lașă, nu vreau să fiu fricoasă și nu vreau să tac atunci când trebuie să vorbesc. Și nu vreau să vorbesc atunci când trebuie să tac.-
De acum încolo, doamna Cornea n-o să ne mai vorbească. Dacă am fost vreodată în stare s-o ascultăm...
